Nu știu ce era în capul prietenului meu, dar îmi trimise prin curierat două perne. Perne de Italia! Astea nu ți‑s cele din puf de gâscă, făcute de mama la țară! Astea‑s de Italia, din sintepon!
Toate bune și mai bune, dar despachetând ambalajul, simții un miros cam neplăcut. Neplăcut – ușor spus. În câteva minute deveni chiar urât. Am deschis geamul, să se aerisească. În plină iarnă. Îmi amintii de mama, care după ce spăla penele și le usca în cuptor… aerisea și pernele.
Gerul de afară potoli pentru o vreme mirosul și‑mi făcui socoteala simplă: le las la balcon peste noapte – o ieși el, mirosul, din pernele moi de Italia. Că nici moi nu prea erau. Chiar deloc. Se făcuseră boț, probabil de la drumul lung, mi‑am explicat eu. Pernele de Italia nu se fac boț, nu se pot împuți, mă gândesc în replică. Sunt din sintepon, poliester curat, și nu se împuțesc cu una‑cu două, mi‑am mai zis eu abandonându‑le la ger pentru toată noaptea. Dimineața, în balcon – surpriză mare: putoarea căpătase esențe și mai tari, care dădeau buzna în cameră. Putoarea devenise una pestilențială pentru nasul meu hipersensibil.
– Ce mă fac? Cum le aduc la condiție?
Puține probleme avusesem pe cap de mi‑a picat încă una?! Mă macin continuu și nu mai știu cum să procedez. Să le duc la curățătorie? Ar fi o soluție! În față sunt sărbătorile de iarnă și nici cea mai mare curățătorie nu te salvează. Și nici permanent cu geamurile deschise. Dacă le bag în mașina de spălat?… Și?…
Nici asta nu‑i o soluție… Când se usucă? Unde?
Camera mirosea la fel ca pernele. Mirosul mă însoțea oriunde. Hainele‑mi luaseră deja mirosul pernelor de Italia. Vai și vai! Necaz mare această putoare, de esențe tot mai tari. Până în seară nu mai rezist. Nasul prinse a mă ustura pe interior de atâta mâncărime.
Sufocată, aproape asfixiată, chinuită până la limita de sus, când nu mai vedeam nicio soluție, îmi pică ideea salvatoare: la tomberon cu ele! Ce atâta chin dacă nu există altă cale de scăpare?
Le ambalez în pelicula în care le primisem… și ușor, fără să mă observe vecinii – fuga‑repede la tomberon. Tocmai la celălalt colț de casă. Drum lung și periculos. Să nu dea cineva peste mine! Alt necaz – tomberoanele, pline ochi. Mă fac a nu observa și le arunc pe rând deasupra, pe capac. Fuga iute înapoi, să nu se ia după mine. Dacă le‑aș fi aruncat în bezna interioară, dacă aș fi tras capacul, poate că m‑aș fi simțit eliberată… Dar așa mi se părea că se iau după mine… Că deja mă urmăresc. Intrată în casa scărilor, am respirat ușurată și am trântit cu putere ușa când m‑am văzut în apartament. Pentru câteva minute bune am mai lăsat să intre gerul prin geamurile deschise vraiște. Adulmecând dacă mai rămăsese din acel miros de Italia, le‑am închis. Se mai simțea. Dar puteam respira. Mai domina doar în nas. Epiteliul și cilii sensibili se îmbibaseră la greu. Am mers la baie și mi‑am spălat ambele nări cu săpun, mi‑am mai clătit și fața de câteva ori și… mi‑am savurat eliberarea, care trecuse în fericire absolută. Uneori fericirea se compune din lucruri și fapte foarte simple. Doar că trebuie să le cauți bine. Scăpasem. Scăpasem de… scăpasem de putoare și plonjam spre lumea mea de odinioară, când îmi veni gândul să fac o plimbare, să respir adânc, să simt un nou aer. Ce altceva mai poți să‑ți dorești după două zile de necaz și chinuri?
– De ce nu le‑am aruncat imediat? De ce a trebuit să suport?
– Doamne, ce bine că scăpasem de ele!
Pășeam, trăgând cu nesaț aerul rece în piept, savuram clipa. Distrată și copleșită de ușurătatea picată ca din ceruri peste mine, fac colțul casei fără să mă asigur. Unghi orb, de nouăzeci de grade. Tresar și mă trec toți fiorii. La milimetru evitasem ciocnirea cu un boschetar. Era și acela în culmea fericii lui… căzută brusc și peste el. Nu vedea lumea. Cum dădu cu ochii de mine, mă acostă.
– Cât îmi dai pe ele?
– Ce? întreb eu speriată și surprinsă de adresarea lui.
– Cât îmi dai? Le vând ieftin! zise el arătându‑mi două perne ambalate, prinse sub ambele brațe.
