Vocea Monicăi Lovinescu, care s‑a dovedit a fi nu doar un instrument, ci și o instituție de cultură eficace în lupta anticomunistă, a ajuns pe unde scurte și în Basarabia. Și acolo, ca și în România, s‑au găsit mulți intelectuali, dar și oameni simpli care au stat serile lipiți cu urechile de aparatul de radio pentru a asculta Tezele și antitezele de la Paris și a primi doza de optimism, de libertate și moralitate, dar și un soi de activism social spre a putea supraviețui într‑o societate totalitară, dar și a contribui la înfrângerea ei.
Drept mărturie, avem studiul scriitorului și publicistului Vitalie Ciobanu publicat în 2013, de unde aflăm că spiritul combativ și estetic al Monicăi Lovinescu devenise pentru mulți studenți din perioada anilor ’70‑’80 o prezență familiară, tinerii încercând să deslușească, prin analizele ei, adevărata față a comunismului. Iar dezbaterile pe care le modera Monica Lovinescu la „Europa liberă” erau suprapuse de cei mai curajoși și inteligenți într‑o lectură paralelă cu textele din „România literară” și „Luceafărul”, reviste care se găseau în colecții la Biblioteca Națională din Chișinău. Tot acolo autorul se confesează că „abordarea est‑etică a Monicăi Lovinescu – un termen, o atitudine pe care ea le‑a acreditat – o simte foarte aproape de felul său de a interpreta arta și literatura” și că trăieste până azi cu convingerea că „factorul moral nu poate lipsi din judecata globală asupra unei opere, din economia unui destin de creator”. Din același material – Est‑etica Monicăi Lovinescu în Basarabia – aflăm și faptul că la Chișinău, în mediile scriitoricești, exista un cod : „Spuneam Monica, scrie Vitalie Ciobanu, și era de‑ajuns pentru a ne simți membrii unei confrerii selecte, inaccesibile gardienilor regimului comunist. Rosteam sentințe, citate de‑ale Monicăi cu Vasile Levițchi, Serafim Saka, Vasile Vasilache sau Vladimir Beșleagă, iar cu viitorii mei colegi de la revista «Contrafort» schimbam casete imprimate cu Teze și antiteze la Paris”.
Nu este de mirare deci că atunci când o delegație de intelectuali basarbeni s‑a pomenit la Paris, primul lor gând a fost să se întâlnească cu Monica Lovinescu. Am găsit o mărturie scrisă chiar de mâna sriitoarei și datată cu 7 octombrie 1989, în care se spune: „Seară basarabeană: Gheorghe Malarciuc și Ion Scutelnic din Chișinău, Goma, Victor Lupan, Mihai Korné, Vladimir Socor – de aici. Ne aduc «Glasul», păpuși în costume naționale, votcă și coniac rusesc. Dar, mai ales, un fel de curaj domol și impresionant. Malarciuc (scriitor si deputat) și Scutelnic (cineast) vorbesc despre lupta lor pentru impunerea limbii române («moldovenească», cum îi spun ei, cu prudență) și a alfabetului latin cu atâta naturalețe, încât nu se strecoară în limbajul lor niciun clișeu patriotard. Ca în tot restul Europei de Răsărit, scriitorii sunt în fruntea luptei. Îi punem în gardă: Bucureștiul le trimite doar scriitori de curte. Facem planuri, le dăm cărți, schimbăm adrese, ne invită la Chișinău. Vladimir Socor i‑a luat interviul lui Malarciuc – de vreun ceas și jumătate; Korné le promite un aparat de fotografiat; Lupan le dă casete video, Goma – Din calidor, cu dedicație. Casa e plină de fum și de atmosferă prerevoluționară. Contrar a ceea ce ne‑am fi putut aștepta, nimic nu e ridicol sau retoric. Dimpotrivă. Vor fi scriitorii lor cam sămănătoriști la carte (e reproșul pe care îl face V. Lupan), în acțiune sunt însă lucizi și cumpătați. Suntem impresionați”. (Monica Lovinescu, Pragul. Unde scurte, V, București, Humanitas, 1995, p. 221) .
Personal, am cunoscut‑o „pe viu” pe Monica Lovinescu la începutul anului 2002. Venisem în Franța de ceva timp, propunându‑mi, inițial, să fac un studiu comparat despre literatura feminină. Realitatea pe care o descopeream la Paris însa mi‑a modificat esențial preocupările literare. Așadar, din nevoia de a avea modele existențiale pentru a putea cunoaște mai bine și a mă putea integra în societatea franceză, am descoperit, studiat și ajustat la propriile mele experiențe și trăiri exilul românesc, care reprezenta pentru mine și o Mică Românie. După o scurtă corespondență, în care îi solicitam un interviu pentru revista „Contrafort” de la Chișinău, Monica Lovinescu a avut bunăvoința să‑l accepte și astfel am avut ocazia să o văd în repetate rânduri, în casa de pe strada François Pinton, nr. 8, în care locuia alături de Virgil Ierunca.
Am să trec peste emoțiile pe care mi le‑a provocat întâlnirea cu o legendă vie. Au fost de neuitat. Am luat în discuție multiple teme, scopul meu fiind să conturez un portret cât mai reprezentativ posibil pentru cititorii din Basarabia (și nu doar ) al celei care devenise un simbol al rezistenței, al omului care a luptat cu un sistem totalitar și a avut bucuria să‑l vadă învins. În evocările emoționante despre părinții săi – Eugen Lovinescu, criticul care patronase modernismul în literatura română, și mama sa, Ecaterina Bălăcioiu, care s‑a lăsat să moară în închisoare fără îngrijire și medicamente, refuzând să‑i ceară o scrisoare fiicei, pe care i‑o reclama Securitatea de a deveni agent –, Monica Lovinescu recunoaște că viața și moartea lor au determinat pentru ea o osmoză dintre literatură și politică și o datorie să facă ceva și pentru ceilalți. Ea mărturisește că și agresarea pe care a suportat‑o de la cei doi palestinieni, plătiți de Securitatea română, înainte de a sosi Paul Goma în exilul parizian, o interpretează ca o dovadă că plătise și ea, de rând cu alții, citez: „că nu stau în spatele frontului și spun celor de pe front: bateți‑vă bine! Nu stiu dacă eram egală cu ei (pe mine nu m‑au lichidat cum i‑au lichidat pe alții în România), dar, în orice caz, mă simțeam în rândul oamenilor”.
O temă de discuție aparte din interviul nostru a fost cum explica Monica Lovinescu slăbiciunea intelectualilor francezi pentru ideea comunismului. Recitite azi, aceste rânduri ramân foarte actuale și ar putea constitui un microeseu important la acest subiect. Rezumăm aici, în câteva fraze, unele idei: această simpatie s‑a datorat faptului că comunismul a adoptat miturile Revoluției franceze cu liberté, égalité, fraternité, dar și situației că după cel de‑al Doilea Război Mondial dreapta a fost complet compromisă prin extrema ei, care a fost nazismul. Doar că, spune Monica Lovinescu: „Se trece ușor peste faptul că intelectualitatea care a simpatizat Partidul Comunist a colaborat într‑un fel sau altul cu călăul care a închis și a omorât vreo 100 000 000 de persoane de‑a lungul globului (dar […] au preferat să minimalizeze crimele comunismului, nazismul ramânând păcatul capital”.
Generalizând, am putea spune că și azi ideologia ține de o modă statornică. De fapt, e mai mult decât o modă: e o mentalitate.
Apoi discuția noastră s‑a mutat spre România. M. Lovinescu susținea că dacă în România ar fi avut loc un proces al comunismului, acesta ar fi dăruit mentalității românești o bază solidă de schimbare. Adică, ar fi fost bine să se fi făcut la timpul respectiv, cel puțin, un proces moral. Dar, din păcate, asta nu s‑a întâmplat, căci homo sovieticus (adică omul nou, despre care s‑a tot vorbit atât) a fost realizat și el și‑a spus cuvântul în această situație. Doamna Lovinescu susținea că a avut o doză de răspundere în toată treaba asta. Și Occidentul, care a întârziat să facă un plan Marshall pentru țările din Est și să înceapă un proces moral al comunismului, dar vina e deopotrivă și a noastră, căci „riscul, cum spunea C. Noica, este ca un popor să devină o populație”.
La întrebarea mea cum ar explica gestul scriitorilor români care au evitat să colaboreze cu sistemul comunist din epoca ceaușistă, dar au căzut în brațele neocomunismului (al lui Iliescu), ea raspunde că omul în general rezistă mai bine la rău decât la bine. De altfel, această formulare – Au rezistat la rău, și nu și la bine – este titlul unui studiu critic scris de Tania Radu și publicat în „Revista 22”, în octombrie 2013, în două numere consecutive, la cartea mea Dialoguri pariziene, în care este inserat și dialogul în discuție. (Cartea a apărut în 2005, la editura ARC, Chișinău.)
În aceeași ordine de idei, Monica Lovinescu se referea și la o serie de intelectuali români din universitățile străine, care „au fugit de dogmele realismului socialist în literatură cu eforturi mari: renunțând la carieră ori la început de carieră, despărțindu‑se de prieteni, obținând cu mare greu un pașaport – deci, au rezistat la rău. Și când au ajuns în universitățile occidentale, au început să fie foarte sensibili la unele dogme dulci […] care ajung la lucruri caraghioase și la o derivă penibilă a democrației. Fenomenul s‑ar putea numi intermitențele curajului?” se întreba scriitoarea.
De asemenea, sunt foarte prețioase și actuale remarcile pe care le făcea în interviu Monica Lovinescu, înca acum 20 de ani, referitor la imaginea Rusiei în lume. Citez: „În Rusia răul e imperial și nu poți să faci nimic. Catastrofa e imperială și de acolo vine teama cea mare: «L’esclave à genoux rêve à la domination du monde»”. Și mai departe Monica Lovinescu ni se confesează: „Eu aparțin unei generații care a văzut sosirea Armatei Roșii în România. Nu era deloc o armată de eliberare, cum s‑a pretins, ci una de ocupație, cu metehne sălbatice: de furturi, violuri, omoruri – toate relele posibile”. Astăzi, realitatea dură a războiului din Ucraina ne confirmă, din păcate, cele relatate și că între timp nu s‑a schimbat nimic spre bine în mentalitățile ocupanților ruși, ci dimpotrivă.
Un subiect aparte pe care l‑am luat în discuție – și care astăzi este foarte fierbinte – a fost terorismul. Monica Lovinescu susținea: „Terorismul nu este o civilizație, nici măcar metafizică nu este. Pentru că oamenii care se pregătesc acolo pentru intrarea în paradisul lui Allah se spală bine, se curăță să fie gata pentru femeile care îi așteaptă. Asta e împlinire erotică, și nu metafizică”. Iar legătura lui cu totalitarismul de tip comunist, de care ar putea fi bănuit, este evidentă. Ultimele evenimente la care asistăm este o dovadă edificatoare în această privință.
Dar cea mai consistentă parte a dialogului nostru a constituit‑o subiectul Basarabiei și al destinului ei dramatic. Citisem în Jurnalul său că marele critic E. Lovinescu a plâns când a fost cedată Basarabia rușilor. Mă interesa dacă și fiica păstrează aceeași relație afectivă cu provincia românească de altădată și cum aprecia aceasta situația politică și socioculturală din Basarabia la momentul când întrețineam dialogul nostru. Monica Lovinescu vine cu detalii despre momentul când îl surprinse pe tatăl ei cu două lacrimi care se prelingeau pe obraz, plângând pentru că generații întregi de români luptaseră pentru unitatea teritorială a României Mari, adăugând că păstrează și ea cu Basarabia, ca și cu Ardealul de Nord, o relație cu atât mai strânsă, cu cât acestea fac parte din tinerețea și copilăria ei.
Apoi scriitoarea de la Paris continuă cu remarca: „Când Basarabia își spune astăzi Republica Moldova, este un non‑sens. Gândiți‑vă la o țărișoară care s‑ar numi astăzi Italia de Sud. Tot un non‑sens este să spui limba moldovenească atunci când e limba română. Eu cred că nu e o probă de naționalism să nu suporți astfel de imposturi istorice. Într‑o țară ocupată de străini naționalismul nu mai are conotație peiorativă”.
Acest pasaj, de o profunzime analitică remarcabilă, a fost observat și apreciat de mulți intelectuali români din țără și de peste hotarele ei, preluându‑l și difuzându‑l ca citat. Personal, m‑am convins de profunzimea acestei judecăți nu doar referitor la relațiile românilor basarabeni vizavi de patria‑mamă, ci și în context de geopolitică europeană. Ceva timp în urmă am paticipat (doi ani la rând: la Vinnița, apoi la Kiev) la manifestările de omagiere a scriitorului ucrainean Taras Șevcenko și rămăsesem surprinsă de atitudinea accentuat naționalistă a scriitorilor ucraineni de a se pronunța împotriva puterii imperiale rusești. Atunci mi se păruse acest sentiment cam exagerat, mai târziu însă am înțeles că era un naționalism bun, cum i‑ar fi zis doamna Lovinescu. De altfel, sunt sigură, fară prezența acestuia, lupta atât de tenace și eroică a Ucrainei pentru libertatea ei nu ar fi fost posibilă.
Dar să revenim la tema noastră. Monica Lovinescu punctează păcatele cele mai mari ale așa‑numitului political correctness, care s‑a aplicat cu de‑a valma de măsură în unele părți ale lumii, inclusiv în Basarabia. „Adică, dacă ești minoritar, ai toate drepturile, dacă ești majoritar, nu ai niciunul. Or, acestea sunt aberații, pentru că democrația, susține scriitoarea, este a majorității și pe baza ei se fac și alegerile, cu obligația ca aceste majorități să asigure drepturile minorităților. Or, exact acest fenomen se aplică actualmente în Basarabia: minoritățile (rușii, găgăuzii etc.) au toate drepturile, iar populația băștinașă – niciunul!”
Să nu uităm că interviul nostru se realiza acum 20 de ani, iar la cârma Moldovei venise candidatul Partidului Comunist, Vladimir Voronin. Astfel, doamna Lovinescu recunoștea că ceea ce se întâmpla atunci în Basarabia o cutremura. Cunoștea realitatea de acolo prin reflectarea ei în presa românească și cea din revista „Contrafort”, pentru că în presa occidentală ea era practic inexistentă, ca și imaginea României, de altfel, unde erau la conducere aproape aceleași cadre ca altădată, doar schimbându‑și metodele și poate și scopurile, iar în Basarabia cădeam din nou în totalitarism și în tot ce avea mai rău acesta. Îndemnul ei era ca realitățile din Moldova să ajungă în mass‑media occidentală, sugerând de a acționa pe plan diplomatic. Prin filiera românească, realitatea politică din Basarabia ar fi pătruns cu greu, ea însăși neavând încă în perioada aceea accesul necesar la mass‑media din Occident.
Doamna Lovinescu apreciază dorința intelectualilor basarabeni, pe care au manifestat‑o încă de la Revoluție încoace, de a se uni cu Țara, dar reproșează că atunci „când intelectualii se recunoșteau totuși între ei, erau și alte alegeri de făcut decât alianța cu Corneliu Vadim Tudor, un curtean la curtea lui Ceaușescu, care făcea din naționalism șovinism, rasism, antisemitism”, îndemnându‑i pe basarabeni să renunțe la această cauză urâtă și pierdută și sugerând că apelurile trebuie să fie mai organizate și să vină de la scriitorii basarabeni prin PEN Club, prin Alianța în România, prin Ana Blandiana și chiar spre Europa.
Ea menționează și aplaudă în această ordine de idei efortul echipei de la „Contrafort” și prestația intelectuală și morală a lui Vitalie Ciobanu, care scrie și în „Revista 22”. De altfel, Vitalie Ciobanu a fost și a rămas în Basarabia cel mai fidel ucenic și susținător al conceptului est‑etic, pe care l‑a promovat analista de la Paris. Într‑un articol despre Monica Lovinescu, el este convins că „factorul moral nu poate lipsi din judecata globală asupra unei opere” și respectă acest crez de‑a lungul carierei sale artistice și exegetice, recunoscând că M. Lovinescu a fost cea care „ne‑a învățat ce este cultura înaltă, exigența, spiritul critic, complexitatea unei opere de artă și, mai presus de toate, ne‑a îndemnat să trăim în adevăr, într‑o perioadă crudă a istoriei, în care puteai lesne să‑ți pierzi sufletul, să‑ți pătezi conștiința”.
Abordarea est‑etică a Monicăi Lovinescu este demersul valabil și pentru alți intelectuali din Basarabia de azi, care urmează să lupte nu doar cu propaganda rusească, atât de prezentă încă pe teritoriul Moldovei, cu rămășițele unui sistem compromis (mă refer la cel comunist), dar și cu un soi de nostalgici ai timpurilor vechi, cu un fel de moldovenism desuet și toxic.
Spiritul analitic și profund lucid al Monicăi Lovinescu, însușit de o parte considerabilă a intelectualității basarabene, ramâne să trăiască și să lupte în continuare pentru a aduce Basarabia acasă, lângă România, în Uniunea Europeană.
