A fost, poate, cea mai sinceră despărțire de când sunt. După ce am cinat și ne-am amintit de aventura noastră, cu valuri de emoții adevărate, ne-am oprit în fața hotelului, am zâmbit și ne-am îmbrățișat prietenește. Înițial, voiam să mergem să mai luăm una mică sau o bere, dar vorbisem foarte cald și nimic nu mai mergea decât acest frumos „adio”, care oricând putea să se transforme în „la revedere”. Ne-am aprins țigările și am pornit. Ea – la hotelul în care se oprise, și eu – acasă. Deși nu era foarte târziu, prin parc nu mai era nimeni, nici chiar paznicul, care știa că trec seară de seară pe aleea principală și care nu scăpa niciodată ocazia să-mi ceară o țigară.
Am intrat în casă încălzit de despărțirea sinceră. M-am băgat în pat, dar nici zare de somn. Am numărat până la o sută. Am încercat să fac respirații din yoga. Nimic. Am făcut o plimbare în copilărie. Am mers în clasa întâi. Asta funcționa cel mai sigur. Dar în seara asta – nimic. Eram deja într-a șaptea, și tot nimic. Mă sărutam cu prima mea colegă de clasă, stângaci încă, și somnul tot nu se prindea. Corpul meu trăia ceva special. Aveam senzația că stomacul meu era de gheață. Cutremur? Să fie asta o presimțire a unui nou cutremur? Am făcut un efort auditiv. De afară venea doar sunetul unei nopți bune. M-am gândit că poate e din cauza sexului? Nu mai avusem o femeie de câteva săptămâni. Am verificat libidoul și nivelul era la limita decentă. Cu vârsta, nu mai vrei atât de des. Deci, totul e în regulă.
Adormeam iepurește, sărutând-o stângaci pe colega mea dintr-a șaptea.
M-a trezit un sunet de mulțime. Afară se întâmpla ceva. M-am ridicat din pat și am ieșit la balcon.
„Stai! Dă-te jos”, striga cineva. „Nu face prostia asta. Viața mai are pentru tine multe lucruri importante.” Era un tânăr urcat pe plopul vizavi de grădina de flori, gol-goluț, care își pregătea un ștreang. Voia să se sinucidă din cauza prietenei care l-a părăsit. Spre fericire, nu a reușit, pentru că creanga de pe care sărise cu ștreangul în gât se rupse și tânărul cazu peste salteaua de salvare gonflabilă instalată de pompieri.
Nu am stat să urmăresc scena până la capăt. M-am retras din nou în pat și am aprins o țigară. Abia acum resimțeam șocul celor văzute.
Fata din clasa a șaptea mă iubea nespus de mult, eram primul ei stol de fluturi în stomac. Tremura când o luam de mână. Era un tip de om sensibil. Când i-am spus că-mi place de tocilara din clasa „B”, nu a mai venit la școală o săptămână. Vecinii spuneau ca a stat la pat și că maică-sa i-a găsit sub pernă două centuri legate una de alta.
M-am gândit pentru prima dată în viața mea la sinucidere. De ce oamenii se sinucid? În special oamenii părăsiți. Viața doar e atât de variată de la o zi la alta. Ce nu a adus ziua de azi va aduce clipa de mâine, cu siguranță. Lumea e atât de mare. Nimic nu e bătut în cuie.
Așa gândeam eu, așa mi se părea mie că e firesc să fie. În ideea asta i-am spus fetei din clasa a șaptea de tocilara din „B”.
M-am gândit pe urmă la acest tânăr din plopul de lângă grădina de flori. Am făcut un exercițiu imaginar. M-am ridicat din pat și m-am apropiat de fereastră. Am ieșit la balcon și de acolo am sărit în pielea tânărului gol-goluț. Ochii îmi ardeau și pielea parcă era de găină. Eram cu ștreangul în gat, gata-gata să evadez. Încercam să văd lumea care mă așteaptă mâine cu alte bucate, mai calde. Dar lumea nu exista. Aveam impresia că sunt în afara ei. Ziceam: „Hai, las-o baltă, dă drumul la ștreang și revino. Uite, jos e grădina de flori”. M-am uitat și jos nu era nimic. Nimic nu era, nicăieri.
Am ieșit din pielea băiatului gol-goluț și am revenit în patul meu cald.
Când iubești pe cineva, ești în lumea omului iubit. Acolo este viața ta. Acolo îți bei cafeaua și mănânci cașcavalul. Acolo te dai cu bicicleta și totul are un rost – acolo. Când acest om te părăsește, rămâi în afara lumii, rămâi suspendat într-un plop. Cine poate să-și găsească o lume, gol-goluț într-un plop?
Fata din clasa a șaptea, după terminarea anului școlar, s-a mutat în alt oraș. De atunci, nu mai știu nimic despre ea. Dar abia acum am înțeles rostul centurilor legate una de alta.
Când părăsești pe cineva pentru care ai reușit să devii o lume, așa, pur și simplu, pentru că ai vibrat la altă privire, poți lăsa pe cineva gol-goluț în plop. Poți lăsa un om fără lume. Primul tramvai își dădea osteneala zguduind ușor ferestrele mele. M-am dus să-mi fac o cafea. M-am apropiat fumând de balcon, iar de acolo se zărea plopul de lângă grădina de flori, cu un ram lipsă. Era o dimineață dogoritoare.
