Am trăit mult timp printre nopți descoperind fantasticul cărților citite pe întuneric. Târziu, cu un somn accelerat, mă trezeam în gara dimineții. Porneam cu realitățile lui Gabriel Liiceanu, răsfoind adevăruri învertebrate în spirala evolutivă a lumii, adăstând finaluri de limpeziri ale apelor învolburate. Probabil, toată lumea, atunci când citește, caută ceva. Ce anume? Un bizar, o eclipsă, o cloacă, o epifanie, o finitudine etc.
Suma variabilă a răspunsurilor are o componentă unică, aceea a trăirii, și ține axa somnului în suspans. Eu n‑aș căuta o explicație, eu aș povesti despre ce se citește. Pentru că cititul nu îngrașă niciodată, cititul e de leac.
Gabriel Liiceanu, în cartea Impostorii (Editura Humanitas), se întreabă: „De ce au nevoie oamenii de noi, de «oamenii cărții», căci asta suntem până la urmă? De ce? Pentru că noi suntem oglinda în care se uită, înainte de a ieși în lume, cum arată spiritul, noi suntem croitorii de lux. Iar croitorii de lux sunt mândri, pentru că știu că lumea arată mai frumos grație lor. Chiar dacă nimeni nu‑și dă seama”.
E cert că o carte bună merită să fie citită, iar acest lucru implică și o calitate, aceea de a fi bună. Or, cum spune același autor, „A scrie bine: a merge pe sârmă fără să cazi”.
E lesne că cititorul este cel care apreciază și, prin seninătatea scrierii, oamenii încep să locuiască cu mintea în capul celuia care știe să minuneze.
Deliciul ficțiunii într‑un subiect de carte este ubicuu și se împarte între imaginație și realitate. Precum am păși mereu printre umbre și lumini, misterul trăiește undeva după ușă, iar deschiderea ei ne trezește emoții ori de câte ori se deschide prin surprindere. În Drumul spre Soare‑Răsare de Ioana Nicolaie (Editura Humanitas), trăim revelația fantasmagorică a vieții obișnuite, cu toate zilele împlinite și nu prea. Iar neîmplinirea lor este cernută prin vămile văzduhului, astfel ca cel care este plecat de după zidul neîntoarcerii să ne lase nouă testamentul greșelilor pentru a nu le repeta. O viață muzeistică a șanselor neîmplinite se perindă prin cele câteva sute de pagini, iar fiecare cuvânt și‑ar căuta parcă stropul de speranță. Ecleziastic se aranjează mersul pe drumul spre Soare‑Răsare, dar firul de care se leagă viața sucombă la fiecare etapă a vieții. „Mergând spre Soare‑Răsare, sufletul întâlnește vămile! îl aud pe Cel Alb. — Au început vămile, Radu! Dar n‑o să ți se‑arate în ordine, ci la‑ntâmplare! Acum, de pildă, te găsești la Vama a Doua. Și ești prins, chiar de n‑o știi, în pânza a mii de păianjeni. Ai de răzbit cu tot ce‑i legat de minciună, și de încălcări de jurăminte, și de luarea numelui lui Dumnezeu în deșert, și de cum nu ți‑ai ținut făgăduielile față de Cel de Sus. Vama asta, a doua, mai e și‑a ascunderii păcatelor înaintea duhovnicului… Să vedem cum vom înclina spre salvare balanța.” Am traversat cu eroul principal cele mai considerabile perioade ale vieții, dar firul de care se ține sufletul rămâne a fi dragostea.
De‑a lungul vremii trăim în basmele cărților și construim realitățile după exemplele firești cotidiene. O altă recomandare actuală este romanul Insomnia (Editura ARC), scrisă de irepetabilul Val Butnaru. Cei îndrăgostiți de realismul magic se pot odihni, pentru că lecturile lui Val te zguduie la propriu. Un roman istoric cu rădăcini tenebroase în trecutul anilor 1880 revine să impresioneze printr‑o anchetă polițienească de anihilare a ilegalismului. O teribilă poveste de dragoste, însoțită de drama eroinei Rita Ralli, baleiază orice discreție despre care istoria ar fi putut să tacă. Mesajul din afara coperților este dur și cu un deznodământ neașteptat: moartea este cea mai sigură democrație. „Și totuși ai pictat cel mai frumos apus de soare din lumea asta!” au fost ultimele cuvinte ale celui care a iubit‑o și, cu prețul ultimei picături de viață, îngenunchea împușcat în fața morții ei. Prin poarta istoriei se învață iubirea. Fie ea de oricare fel, această molimă se lipește de tălpi ca o rană, apoi sângerează până când se găsește un leac care, dacă te vindecă, e la fel precum te‑ai însingura de ceva. Iubirea cu cât e mai sângeroasă, cu atât e mai aprinsă. Iubirile adevărate dor, asemeni cum doare iubirea Ritei Ralli.
Moda și a fi la modă sunt două stări spre care aliniază planeta și toate componentele ei. Acest fenomen fabulos debordează orice tipar existent și fentează ostentativ rigorile cunoscute până în această clipă. Pentru că nici clipa nu mai poate fi o unitate de măsură rezistentă pe potriva ei. Am descoperit una din aceste tendințe în cartea scriitoarei Han Kang, Vegetariana (Editura ART), care a luat Premiul Nobel pentru Literatură în 2024. Subiectul deschide portiera spre o poveste trăită de cea care și‑a adoptat stilul vegetarian, dar care nu corespunde obiceiurilor unei familii tradiționale. Lupta kafkiană pentru puterea de a rezista, în pofida violenței celor din jurul ei de a o readuce la un stil de viață asemenea rigorilor existente, o înnebunește până la paroxism. O realitate dură, descrisă în cele mai mici amănunte, croiesc cătușele unui stil incubat de reguli prescrise, ceea ce atentează flagrant la independența stilului ales de eroină, chiar cu riscul de a‑și pierde căsnicia și familia întreagă.
În una din zile, toate se așază la locul lor, la fel cum inima se calmează și bate cu altă putere.
