În cele ce urmează vom vorbi despre romanul Regii gunoaielor, semnat de Ruxandra Cesereanu și publicat la Editura Polirom, în 2024, o carte dură, care reflectă într‑o manieră impresionantă derapaje morale și alte probleme ce țin de decăderea umană. Autoarea este cunoscută în mediul cultural ca poetă, eseistă, prozatoare, profesor cercetător la Universitatea Babeș‑Bolyai din Cluj‑Napoca. E un roman îndrăzneț, cu un mesaj puternic, ce scoate la iveală complexitatea firii umane și, mai ales, perfidia de care pot fi capabili unii indivizi. E un roman cât o revoltă, o revoltă justificată, îndreptată împotriva nedreptății și a mizeriilor din societatea actuală și, nu în ultimul rând, împotriva racilelor politicului. Într‑o lume bolnavă, lipsită de repere, adevărul este tot mai distorsionat, iar principiile sănătoase și valorile fundamentale se risipesc în banalizare sau persiflare. Ruxandra Cesereanu ne prezintă, prin intermediul personajelor sale, comportamente umane decăzute, unele ușor recognoscibile, altele camuflate cu grijă, pentru a nu duce în derizoriu intenționalitatea parabolică. Narațiunea reprezintă o distopie satirică, ce are menirea să evidențieze anumite paradigme comportamentale sau cumulul de circumstanțe situaționale ce‑au dus la declinul social, prezentat într‑o manieră ironico‑tragică după bine‑cunoscutul principiu de râs și de plâns. Totul se obține prin intermediul aranjărilor de grup, cu tragere de sfori sau oportunisme și lingușeli licheliste, în deriva unei stări generale surprinse în tușele unui limbaj virulent. Astfel, întreaga narațiune funcționează ca o fină și acerbă satiră a societății românești actuale.
Intenția romanului este prezentarea unei fresce sociale, evenimente importante din istoria recentă a României intercalând cu ridicolul de situații deșucheate în care sunt antrenați niște indivizi imbecilizați, „drogați cu televizorul” (p. 53), așteptând să le fie umplut timpul cu circării ieftine. Autoarea scoate la iveală, într‑o manieră ironică, mecanismele prin care într‑o societate se anihilează gândirea critică. Regii gunoaielor (un titlu grotesc, acid‑satiric) reflectă mentalitatea unei societăți postcomuniste, modul în care aceasta este manipulată prin mijloacele mediatice, acestea având ca țintă finală o masă amorfă de indivizi obedienți, prinși în propria ignoranță și ipocrizie. Un teatru al absurdului, reprezentat cu sarcasm, din care nu lipsește nici fenomenul corupției, o boală endemică, cu o cuprindere a întregului corp social.
Narațiunea este axată pe anumite evenimente‑cheie din România postcomunistă, developând treptat cele mai diverse fenomene ce‑au marcat societatea. Un lucru interesant de remarcat este detașarea naratorului, reținerea de a veni cu anumite constatări, comentarii sau aprecieri calificative, acestea fiind lăsate pe seama personajelor. Or, culmea ironiei, aceste personaje au o constituție morală dubioasă, reprobabilă, despre care chiar numele atribuite vorbesc de la sine (Nămoilesc, Chihoiu, Burțan, Garguian, Boșa, Gaia ș.a.). Maniera caragialescă de a numi personajele are rolul de a marca un ridicol generic. Lumea este așa precum îi este numele, ceea ce ar reprezenta o satiră ce trece deja de faza de amuzament. Deși tocmai în aceste contorsiuni onomastice se întrevede intenția satirică, naratorul rămânând constant o instanță neutră în construcția diegetică.
Structural, romanul este constituit din mai multe povești topite fin în trama narativă, oferind senzația de fluiditate, secvențele parcă rezultă una din alta. Pe de o parte, sunt evenimentele care au marcat societatea românească din postcomunism, așa cum am mai spus, pe de altă parte, sunt poveștile de viață ale celor doisprezece travestiți, numiți ironic „apostoli care acceptaseră să‑și facă spovedania și să‑și rostească tânjirile în fața poporului” (p. 194‑195), veniți la emisiunea Jos masca! pentru a impresiona publicul cu istoriile lor. Deși s‑ar părea că acțiunea s‑ar desfășura pe mai multe planuri narative, aceasta rămâne totuși concentrată asupra unei imagini de ansamblu, conturând, din multitudinea de voci, un tablou cuprinzător al societății contemporane. În așa fel, se creează acea senzație de obiectivitate, pe care narațiunea o etalează, lăsând actanții narativi să comenteze fenomenele sociale și modul de a fi al colectivității din care fac parte. E și o modalitate fericită de a descărca crusta eseistică a textului.
Romanul Ruxandrei Cesereanu are o structură articulată cu atenție, formând niște module ciclice peste care se plasează întreaga poveste. Avem secvențe din activitatea unei găști, adică sforile pe care le trage grupul de șefuleți sau prieteni de mișmașuri în frunte cu Titus Nămoilesc, președintele DCHC (Direcția de Colectare Hârtie și Carton). Acesta avea și un vis grandios, de a scrie un roman despre Ceaușescu, fiind totodată și unul dintre investitorii înflăcărați ai emisiunii Jos masca! – o emisiune „pentru igiena de descărcare a nației” (p. 194). Emisiunea joacă un rol esențial în structura narativă a romanului, evidențiindu‑se ca o poveste aparte, cu caracter de sine stătător, intitulată generic după numele travestitului de rând, purtând subtitlul, în paranteze, cea dintâi poveste, cea de‑a doua poveste ș.a.m.d. Fiecare poveste este urmată de un Intermezzo, cu rol de comentariu extra diegetic tăios, pe alocuri cam arțăgos, funcționând mai degrabă ca o pauză, un respiro menit să nuanțeze starea de lucruri și să dea expresie atmosferei generale. E o radiografie a societății făcută la rece pe fiecare segment, reconstituindu‑se ansamblul fenomenului problematic luat în parte. Remarcăm și unele elemente de psihanaliză, pe care instanța povestitoare le‑a surprins cu rafinament prin vocea atribuită lui Matei Chihoiu, cel care, după cum spune naratorul, „își măcelărise țara în pamflete” (p. 206), supranumit „necruțătorul de vorbe la adresa nației” (p. 221).
În afară de cele douăsprezece povești personale ale travestiților și secvențele intitulate Intermezzo, deliciul acestei cărți îl constituie discuțiile dintre figurile‑cheie care reconstituie și comentează într‑un limbaj slobod, pe alocuri violent chiar, un șir de evenimente ce au marcat societatea românească în postcomunism. Narațiunea se desfășoară ca o satiră tăioasă, de un umor negru aparte și un amuzament remarcabil.
Ultimele două capitole se desprind de structura diegetică, rupând parcă un lanț de cauzalități care putea continua la nesfârșit, propunând un spectacol hilar, care scoate în vileag adevărata față a societății. Concertul smintit al travestiților, în rol de punct culminant al narațiunii, urcă la semnificațiile unei parabole a lumii în derivă. E metafora unei colectivități lovite de imbecilizare și semnul ridicolului suprem la care poate ajunge o națiune ce se lasă manipulată de ceea ce autoarea numește „tembelizor”. Până la urmă, concertul travestiților devine expresia simbolică a haosului și a disonanței sociale, a decăderii colective și abjecției publice. Curățenia generală sub comanda lui Vali Enache, zis Viezure, din ultimul capitol, vine să dea la o parte murdăria creată de ei pentru a prosti mulțimea, ca o prefigurare a acaparării puterii. Astfel, în scenă rămân doar ei, marii șefi și acoliții lor, fără a fi deranjați de restul poporului. Doar că hora la care se încing trăgătorii de sfori e ca o horă a nebunilor ce prevestește o nenorocire, un sfârșit iminent. Războiul declanșat la finalul romanului, adică războiul din Ucraina izbucnit în februarie 2022, pune capăt dezmățului pe care naratorul l‑a tot accentuat, un fel de cadență accentuată de finita la comedia românească.
