Trebuie să vă spun că Nelu, vecinul de la doi, a fost toată viața maistru la Școala Profesională nr. 6 și, în general, un om de ispravă. Ne-am cunoscut în 2000, când am adus mobila. El fuma lângă intrarea în scară și s-a oferit să mă ajute s-o urc la etajul patru. Apoi, altădată, l-am rugat să-l ducă pe taică-meu acasă, la Izvoare, când a fost externat din spital, după o pneumonie. Tot cu el am adus, câțiva ani, în portbagajul Opelului său, poamă de la Nisporeni.
Prima soție a lui Nelu a murit, lăsându-l cu o fetiță, Alina, și el s-a recăsătorit cu Daria, laborantă la Centrul Epidemiologic din oraș. Din acest mariaj s-a născut Sorin. Relațiile noastre s-au transformat într-o prietenie strânsă când Alina a dat admitera la Limbi Străine. Peste patru ani, a absolvit facultatea cu note bune, eu acceptând să-i fiu coordonatorul tezei de licență.
Nu m-am supărat defel când Nelu nu m-a invitat la nunta Alinei. Ce-i drept, căsnicia ei a durat un an, dar nu eu am cauzat catastrofa. Drujba* noastră s-a întețit și mai tare când deja Sorin a dat admiterea la inginerie. Firește, l-am ajutat și pe el să rezolve cu examenele și alte situații didactice. În toți acești ani, Nelu a fost excesiv de bun cu mine. Ieșeam aproape săptămânal la bere. Acceptam invitațiile lui la un grătar și nu-l refuzam când mă invita la saună. Am fost la el în ospeție, drept că numai o singură dată. Daria ne-a pus pe masă colțunași, răcituri de porc, salată Olivier, scrumbie feliată, salam Doktorskaya și a plecat în salon. Nelu avea o țuică de prune, fiartă de două ori. După ce am golit câte două păhăruțe, el a spus că trăiește cu o viperă, dar și a mea e bună poamă. Nu i-am zis nimic – eram în ospeție. Deși mâncam bine după fiecare păhăruț, în jumătate de oră eram cu aripi de plumb. Nelu a ieșit la balcon să fumeze și, aciuat între niște brojbane de varză aduse pentru murat, a adormit cu capul în piept. Mai țin minte cum, ieșit de la el, era cât pe ce să intru la Olea, o vecină, văduvă de nouă luni. Am urcat cu greu, ținându-mă de pereți, până la patru. Nevastă-mea s-a speriat când a ieșit să-mi deschidă – țineam degetul apăsat pe butonul soneriei și nu puteam răspunde la întrebări simple. A doua zi, mi-a hotărât să nu mai calc pe la Nelu, altfel divorțează. Imediat cum ne-am văzut, i-am vorbit vecinului despre verdictul consoartei. M-a înțeles, așa că am continuat solemnitățile noastre în afara blocului. După ce Sorin a absolvit facultatea, ne vedeam tot mai rar. Am încercat să nu mă supăr, pentru că nu era primul om din partea asta de lume care și-a schimbat simțitor atitudinea după ce i-am scos spinul din fund. Ne vedeam pasager, poate o dată sau de două ori pe săptămână, la intrare în scară, lângă lift sau în curte, unde, venit de la serviciu, Nelu deschidea larg portiera, scotea un picior afară și fuma, uitându-se fără niciun interes la vecinii care intrau sau ieșeau
* Prietenia (rus.)
din bloc. Odată însă, l-am văzut foarte amărât. M-a rugat să merg cu el la garaj, unde, printre sticle și pahare, mi-a povestit că a avut neplăceri la serviciu. L-au prins cei de la Anticorupție cu 100 de lei mită. „Îți imaginezi, mi-a făcut-o chiar elevul în care aveam cea mai mare încredere. A trebuit să dau 10 mii ca să scap basma curată, dar tot mă roade nerecunoștința lui.”
La un moment dat, a dispărut brusc și Daria mi-a spus cu ochi strălucitori că era plecat să lucreze la construcții, în Cehia. Când s-a întors, purta barbă, care nu-l prindea deloc. Am ieșit la o bere și mi-a recunoscut că nu i-a mers, că au dat năvală gasterbaiterii din Ucraina și Belarus, dar a reușit să aducă bani pentru nunta lui Sorin. A revenit la serviciu, la școala sa de meserii.
Când ieșeam, într-o sâmbătă, să merg la piață, am observat că treptele scării erau spălate, iar de balustrade atârnau baloane. Afară, în fața blocului, așteptau un Mercedes și un Volvo, împodobite cu flori, panglici și baloane. Sorin și vorniceii lui se duceau să ia mireasa de acasă. I-am urat mirelui casă de piatră și alte acareturi sufletești. Nu știu dacă m-a auzit bine. Nelu, care venea din urmă, mi-a mulțumit pentru felicitări și a strigat participanților să se grăbească, să nu întârzie la Oficiul Stării Civile.
Nu m-am supărat tare nici de astă dată, de, până la urmă suntem doar niște vecini de scară. Acasă, nevastă-mea m-a întrebat malițios cum de marele meu prieten de pahar nu ne-a invitat la nuntă.
Încolo, lucrurile au intrat în rutină. Ne vedeam tot mai rar – la intrare în scară sau în curte. Era precipitat: cumpărase un teren în Asociația „Struguraș” și începuse să-i ridice o casă lui Sorin. „Nu știu ce să mai fac, mi-a zis, au înnebunit prețurile.” I-am manifestat numaidecât compasiune. Când ne-am întâlnit din nou, mi-a spus cu ciudă: „Ai auzit că Ion, vecinul meu de palier, i-a cumpărat lui fecioru-său apartament cu trei odăi în scara vecină?” „Bine, Ion se scoală pe la patru dimineața și face contrabandă cu țigări, că are pe cineva la vamă, pe când noi, ca profesori, ne trezim pe la șapte fără un sfert, ne facem toaleta, bem o cafea și mergem fără garbă la serviciu.” Nu i-a plăcut remarca mea.
A trebuit să mai plece o dată peste hotare, deja în Franța. Apoi, eu am prins o mobilitate de jumătate de an într-o universitate din Grecia. Era frumos acolo, aproape ca-n mituri. Când m-am întors, cel mai greu a fost să găsesc vreun mijloc de transport până la Bălți. Avionul aterizase pe Aeroportul Internațional din Chișinău la 21:15 și era zi de miercuri. Până la urmă, am negociat cu un taximetrist slăbănog, fumător înrăit, care mi-a cerut o sută de euro, ultimii bani ce-mi mai rămăseseră în portmoneu.
Am ajuns acasă pe la unu. Spre mirarea mea, ușa de la intrare era larg deschisă și de ea atârna un ștergar alb. Cine o fi murit? m-am gândit eu.
Pe măsuța din antreu am găsit un bilețel. Soția plecase la soacră-mea, care se simțea rău. N-am desfăcut bagajele, am făcut un duș și am adormit buștean. M-am trezit a doua zi, pe la 11. Am mâncat niște pilaf și am căzut iarăși în pat. Nu înțelegeam dacă e o problemă de aclimatizare sau una de bătrânețe. Am dormit, cred , până la ora 17. Am terminat pilaful, că nu mai era altceva în frigider, și m-am întins iarăși în pat. Am privit un meci tare între Liverpool și Tottenham. Nu m-a sunat nimeni, probabil, nu știau că revenisem. Am băut un coniac cu o felie de lămâie și viața din Republica Moldova a început să arăte mai pitoresc, dar totuși nu ca în Grecia.
A doua zi, am plecat la serviciu. M-am trezit salutat de multă lume bună din campus. Bănuiesc că erau sinceri. Le-am adus colegilor mici suvenire. Șeful de catedră s-a bucurat pentru coniacul grecesc și mi-a spus că peste trei zile pot să intru la ore.
Acasă, nevasta trebăluia pe la bucătărie. Am îmbrățișat-o și i-am adus din valiză șalul de mătase pe care i l-am pus pe umeri. Mi-a zis să merg spre dormitor, că vine și ea, numai să termine borșul.
După ce am mâncat zemă fierbinte și ne-am săturat de îmbrățișări, am întrebat-o cine dintre vecini a murit. „Nu știai? Nelu, prietenul tău, chiar în casa neterminată a lui Sorin. Avea cancer la plămâni.”
De câteva luni, aproape în fiecare sâmbătă, Daria pune la uscat pe frânghiile din curte pantalonii și cămășile lui Nelu.
_________
* Dintr-un volum în pregătire.
