E vorba despre cartea excepțională a lui C. Virgil Gheorghiu – Ora 25. Un autor cu o biografie grea și contradictorie, care, iată, după o sută de ani de la naștere (n. 1916), a ajuns și în Basarabia. Capodopera sa literară, Ora 25, a apărut în 2018, la Chișinău la editura ProLibra care, dum cum era previzibil, a trecut aproape neobservată peste mediile literare ale locului.
Acțiunea romanului demarează spre sfârșitul perioadei interbelice în România și apoi, toată drama cărții se desfășoară în Europa occidentală, încercând să reflecte starea de spirit în timpul războiului, dar mai ales, după sfârșitul acestuia. Protagoniștii operei sunt un țăran și un intelectual român. Primul, în urma unor circumstanțe vitrege, ajunge să fie luat, pe neașteptate, de acasă și închis într-un lagăr de muncă silnică. Șeful poliției locale, fiind invidios că are o nevastă frumoasă și vrednică, îi aranjează soțului o rechiziție absurdă. În lagărul unde ajunge țăranul ardelean sunt numai evrei. La putere, în țară, ajunge ex- trema dreaptă și începe prigoana lor. Astfel, bietul nostru țăran e luat drept evreu, la asta contribuind și numele său ciudat „neromânesc” Iohan Moritz. În memoriile sale, Neagu Djuvara, căruia nu i-a plăcut cartea, face o însemnare eronată referitor la numele personajului: „având un prenume nemțesc și un patronim evreiesc, pare artificial”. În mod de neînțeles, domnia sa uită că în Ardeal, aflat un timp îndelungat sub domnia Imperiului Austro-Ungar, aceste nume sunt frecvente și impregnate în spațiul dat. Toate încercările disperate ale lui Iohan de a dovedi că este român eșuează. Între timp, este mutat într-un lagăr de muncă la graniță cu Ungaria. Câțiva evrei pun la cale o evadare în țara vecină, iar de acolo să fugă spre America. În Ungaria, evreii nu erau persecutați, în timp ce românii erau socotiți dușmani. De îndată ce Moritz a fost luat drept evreu, au hotărât să-l ia cu ei; aveau multe bagaje și cineva trebuia să le care. Dar, odată ajunși la Budapesta, Comunitatea Evreiască refuză să-l ajute să emigreze peste ocean, pentru că totuși era român. Moritz, rămânând în stradă, ajunge pe mâna poliției. Este luat drept spion, care s-a dat drept evreu, pentru a putea pătrunde în Ungaria. Au început să-l tortureze îngrozitor, la un moment dat, fiind la un pas de moarte. Pănă la urmă, mâna nevăzută a providenței îl ajută să i se recunoască nevinovăția. Fiind grav bolnav, este internat într-un spital, apoi trimis într-un lagăr de muncă maghiar. Războiul deja începuse și Hitler i-a cerut Ungariei un număr considerabil de brațe de muncă. Guvernul maghiar a hotărât să nu trimită unguri (pentru că poporul nu l-ar fi iertat) ci au decis să trimită prizonieri de război sârbi, români, bulgari, etc. care în actele oficiale vor figura ca maghiari. Astfel, bietul Moritz ajunge într-un lagăr german, unde muncește ca un robot, sub identitatea falsă de ungur. Și odiseea țăranului ardelean continuă, fiind mutat ca un obiect, dintr-un lagăr de concentare în altul, acest calvar prelungindu-se aproximativ 13 ani. În cele din urmă, ajunge în temnițele aliaților, care, inițial, îl tratează ca pe un prieten, deoarece l-a ajutat să fugă din lagărul german pe un cetățean francez, membru al Rezistenței. Apoi, aflând că este român, atitudinea americanilor s-a schimbat radical, fiind socotit criminal de război. România a fost un timp aliată cu Germania fascistă și acest fapt nu se uită și nu se iartă prea repede.
Destinul intelectualului e cam același cu al lui Moritz, adică nu poate fugi de istoria vitregă a țării sale. Diferența este că el presimte drama spirituală a lumii și încearcă s-o întruchipeze într-o operă literară: ro- manul Ora 25. E ora împinsă dincolo limitele timpului. Dar suprimarea timpului nu poate să creeze decât o realitate aberantă, unde, în mod pregnant, e vizibilă suprimarea individualității umane și transformarea omului într-un mecanism precar și uniform. Ce poate fi identificat numai după un cod, un număr sau, mai nou, după un cip, care reprezintă esența unui grup, comunități sau țări. Este apreciat doar ca membru al unei comunități oarecare, mai mult sau mai puțin, recognoscibile și unde personalitatea individuală lipsește cu desăvârșire. Intelectualul e scriitor și-l cheamă Traian, cartea având și un vădit caracter autobiografic. Traian ajunge să fie închis asemenea lui Moritz, în același lagăr de concentrare al aliaților, unde, de altfel, se și întâlnesc. Ambii trec printr-un calvar îngrozitor, descris, cu lux de amănunte, de Gheorghiu, devenind victimele unui univers concentraționar, anticipat de scriitor în cartea pe care, din păcate, fiind prizonier, nu poate să o scrie până la capăt.
Viața bate ficțiunea. Ora 25, timpul „ieșit din țâțâni”, vorba lui Hamlet, îl ucide pe Traian, chiar cu propriile mâini. Nu mai suportă umilințele și bătăia de joc la care este supus. Moritz supraviețuiește grație faptului că este credincios. Credea că tot ce i se întâmplă lui și țării sale, nu e altceva decât cumplitul drum spre Golgota. După 13 ani de chinuitoare detenție, în sfârșit, este eliberat. Pentru a putea supraviețui în continuare cu familia oarecum întregită, trebuia să-și pună viața și puterea de muncă în slujba Occidentului. Se întâmplă întocmai după cum a prezis intelectualul sinucigaș. Ca în orice capodoperă, mesajul tulburător al Orei 25, după 70 de ani de la elaborare, este deosebit de actual.
Cartea a fost publicată în 1949, cu o prefață pozitivă a filosofului francez Gabriel Marcel și a avut un succes neașteptat de mare. A fost tradusă în peste 30 de limbi și a avut un tiraj de peste un milion de exemplare. Mai tărziu, a fost și ecranizată cu Anthony Quinn în rolul titular. A fost primită cu entuziasm de elita franceză cum ar fi Albert Camus, Denis de Rougemont și Raymond Aron. Acesta din urma i-a scris „Sunt copleșit, fascinat, bulversat…” Și într-adevăr, cartea lui Gheorghiu, ce evoca fără menajamente o dezumanizare a societății moderne, apare cu mult înainte de cărțile lui Soljenițîn, Orwell sau Arthur Koestler. Autorul este invitat la diverse simpozioane internaționale, la Sorbona, etc. Peste tot, a fost așteptat cu mare interes și primit cu căldură.
Din păcate, gloria lui n-a durat prea mult timp. Cum se întâmplă deseori, după un succes imens, inevitabil, apare și demonul invidiei. Mai ales când e vorba de români. Astfel, în septembrie 1950, Monica Lovinescu (distinsa jurnalistă de la Europa Liberă, care în toți anii comunismului, a ținut aprinsă flacăra conștiinței noastre naționale), care a tradus în franceză și redactat cartea lui Gheorghiu, devenită, peste noapte, bestseller, i-a intentat un proces, încercând să obțină un procent din veniturile consistente ale Orei 25, deși nu exista nici un contract. Tribunalul din Grasse a respins solicitările doamnei Lovinescu, constantând că i-au fost plătite îndemnizațiile. (Se pare că existase o înțelegere verbală). Dar distinsa doamnă, din păcate, nu s-a oprit aici, ci a început să-i nutrească o ură de lungă durată și a făcut să izbucnească un scandal enorm în mediul intelectual francez, ce va reuși să păteze pentru totdeauna imaginea lui Virgil Gheorghiu. O jumătate de secol mai târziu, în memoriile sale, arătându-și încă vizibila antipatie, ea scria: „Am avut un singur avantaj lucrând la acest roman – să iau măsura exactă a imposturii, să verific pe viu modul ei de funcționare.” Acest mod de a gândi al doamnei Lovinescu pare cel puțin ciudat. Astfel, calomniile grave și insistente la adresa lui Gheorghiu reușesc să-l facă pe Gabriel Marcel, Mircea Eliade și pe alții să-și retracteze elogiile la adresa romanului Ora 25. Iar în 1953, în revista Lettres Francaises, în cadrul unui număr ce conținea un articol de Sartre și altul despre Ilya Ehrenbourg, F.Cremieux îl acuză pe scriitorul român că ar fi „criminal de război, militant hitlerist, apologet al ghenocidului, informator al poliției române”. Și aceste acuzații nefondate pornesc, mai ales, de la o carte a sa de reportaje de război din Basarabia, Ard malurile Nistrului, unde evocă niște gesturi normale ale soldaților fasciști, care au un comportament agreabil, în comparație cu atitudinea violentă a soldaților sovietici. (Or, Gheorghiu a fost acuzat că a adus un elogiu națiștilor.) Această atitudine vorbește despre civilizația unui popor, ce nu are nimic în comun cu regimul politic existent. Și să nu uităm că Basarabia a fost eliberată de armata română, aliată cu armata germană.
O altă vină gravă care i s-a adus, era că ar fi fost antisemit, deși soția sa era evreică. În cartea de reportaje, în unele texte, vorbește de atrocitățile comise de bolșevici în Basarabia, dintre care unii au fost evrei. S-au făcut zeci de filme și s-au scris sute de cărți depre Holocaust, în lume, au fost deschise multe muzee și case memoriale în care sunt comemorate victimele holocaustului. Un lucru lăudabil. Dar, din păcate, poporul ales uită că ei au fost nu doar victime, ci, la rândul lor, au făcut victime. Au colaborat, aproape, cu toate regimurile politice, în special, cu comuniștii. Să ne amintim doar de cei trei ideologi celebri: Troțki, Camenev, Zinoviev, care, împreună cu Lenin, au instaurat comunismul în Rusia. În istorie, există suficiente fapte triste, ce s-au întâmplat în România (redate și-n Ora 25) ce au fost comise de unii evrei. (Nu există pădure fără uscături.) Însă, evreii cu greu admit să le fie amintite aceste lucruri, iar cine are curajul s-o facă, asemenea scriitorului Gheorghiu, imediat este taxat și făcut xenofob. Să nu uităm că aceasta se întâmpla în anii 50 în Franța, când majoritatea intelectualilor era de stânga. Partidul Comunist Francez era în mare vogă. Teribila frază a paranoicului filosof existențialist Sartre – „Orice anticomunist este un câine!” – devenise faimoasă. Astfel, sunt explicabile și justificabile calomniile penibile la care a fost supus Gheorghiu. Vintilă Horia este un alt extraordinar scriitor român care a trecut printr-un calvar asemănător, fiind nevoit să refuze premiul Goncourt.
Biograful său francez, Therry Gillyboeuf, dezvăluie că familia Gheorghiu „este ridicată de mai multe ori de poliție sau ambulanțe, îi sunt rupte cărțile, i se aruncă gunoi în față, îi sunt returnate autografele, scrisorile…”, astfel că Gheorghiu, scârbit, are o tentativă de sinucidere; pentru a scăpa, parțial, de infernul din Paris, acceptă invitația Evei Peron să călătorească, un timp, în Argentina. Până la urmă, scriitorul reușeste să supraviețuiască, datorită credinței, asemenea țăranului din celebrul său roman. Între timp, își termină studiile teologice la Heidelberg, iar în 1963, a fost hirotonit preot la biserica română din Paris. Urii de neînvins care l-a urmărit până la sfârșitul vieții (survenită în 1992), Gheorghiu îi răspunde simplu, creștinește
– „Nu-i urăsc. Iubirea dușmanilor e mai glorioasă decât moartea martirică”.
Din perspectiva începutului de secol XXI, când în Europa, s-au deschis o parte din arhivele secrete ale poliției politice și se poate vedea că multe din calomniile aduse lui V. Gheorghiu au fost inventate; astfel, se impune o nouă privire asupra operei sale, mai ales că în țară este aproape necunoscut. Totuși, a scris în jur de 40 de cărți, câteva despre viețile sfinților, dar majoritatea despre odiseea sinistră a comunismului în Europa de est, dar și de vest. În România, grație editurii Sofia, a fost deja editată o bună parte din opera sa. Iar profesorul Constantin Cubleșan din Cluj a susținut un doctorat despre opera lui V. Gheorghiu, ce a apărut sub formă de carte la editura Sofia – Aventura unei vieți literare. E necesară reevaluarea operei sale, mai ales acum când în Europa, se pare că își arată din nou colții fiara monstruoasă și diabolică, care se numește ora 25.
