Morminte pline de transpirație și
pe cer nebuloase ca ochii Victoriei
cea fierbinte ca lava și cu sufletul
ca o taiga nesfârșită
ea își mai face un selfie în timp ce
mii de umbre sunt strivite de hazard
și nici măcar putoarea cărnii în
putrefacție nu poate trece dincolo
a trăi din inerție nu-i oare mai frustrant
decât somnul oaselor care nu cunosc insomnia
care nu cunosc gustul de grepfrut al dezamăgirii
care nu cunosc iritarea de urzică a snobismului
nu cunosc mâinile pline de sânge ale lăcomiei
nu cunosc plictiseala dintre pereții ospiciului
nu cunosc singurătatea din mijlocul mulțimilor
nu cunosc fragilitatea și neputința
nu cunosc umilința și nebunia
nu cunosc boala și nu cunosc prostia
nu cunosc puroiul galben al urii și deznădejdii
nu cunosc frica de moarte nu cunosc
iluziile și deziluziile
Victoria e speranța supremă care nu dă greș niciodată
Victoria nu cunoaște decât oase, oase, oase…
***
Genunchii tăi albi, genunchii tăi roz și
pielea lor diafană
fusta pe care o purtai
mâinile tale atât de timide și
vocea ta îmi aduc aminte cum te
priveam pe coridorul liceului, cum te priveam,
iar acum
acum ți-aș deschide craniul
Căci nu-mi dau seama cum a ajuns copilul nostru să ascundă cuțitele
de bucătărie în ghiozdan de frică să nu ne omorâm
Când îți atingeam buzele simțeam sângele
albastru zvâcnind prin vene
Și ochii tăi negri
ca smoala mă tulburau în timp ce umblam
îmbătat de frumusețea respirației tale
iar acum chiar nu înțeleg
nu înțeleg când copilul nostru a început să ascundă cuțitele
de frică să nu ne înjunghiem
dar se pare că de mii de ani e așa
când doi oameni nu mai au nimic să-și spună
Cuvintele lor curg neîntrerupt ca apa dintr-o țeavă spartă
Vorbe amestecate cu cuțite și o ploaie acidă care usucă totul în cale
