-Țară, țară, vrem război!
-Cu cineee?
-Cu URSS.
Era unul dintre jocurile copilăriei. Țara mea era întotdeauna Uniunea Sovietică. Când îmi venea rândul, luam atâta pământ, încât copilul țării cotropite stătea într‑un picior pe teritoriul rămas după invazie. Peste câteva minute, harta Europei se redesena cu cretă pe asfaltul străzii. Sunt amintiri pe care le credeam uitate pentru totdeauna, dar iată că îmi reveneau în minte în trenul cu care mergeam spre Kiev la sfârșitul lui februarie 2024. Prin geam vedeam satele uitate de vreme. În Jmerinka, o femeie își spăla pantofii într‑o baltă de pe peron. Geamul murdar era ca un vechi televizor alb‑negru ce îmi reda amintirile.
Era ultimul an al Uniunii Sovietice. Magazinele din Kiev erau goale. La ȚUM, singurele jucării pentru fete erau niște păpuși ce semănau cu Alla Pugaciova și Raisa Gorbaciova. Întotdeauna îmi erau antipatice. Și cele mari, și cele mici. Pentru băieți erau tancuri T‑34 și tunuri antitanc. Mi‑am cumpărat câte unul; le am și acum. De la jocurile copiilor până la războaiele adulților a fost doar un pas.
Aveam impresia, încă de pe atunci, că între cele trei orașe, capitale în diferite perioade istorice, era un război rece chiar pe timp de pace. Locuitorii din Moscova, Sankt Petersburg și Kiev își lăudau orașul și găseau ceva de reproșat celorlalte. Moscalii și haholii aveau întotdeauna ceva de comentat. Moscova era orașul comuniștilor și, în egală măsură, al slavofililor. Leningradul era orașul Revoluției, dar și al occidentaliștilor. Kievul era mama tuturor și totuși atât de diferit de celelalte capitale.
Prima dată am ajuns la Kiev după ce, cu câteva zile înainte, trecusem prin Leningrad și Moscova. URSS mai avea de trăit mai puțin de o lună. Nimeni nu bănuia. Ceva totuși plutea în aer. Tocmai se sărbătorise, fără tragere de inimă, Revoluția Bolșevică, dar Kievul părea că se distanțează de tot și de toate. Amintiri.
Privesc pe geam. Sate rupte de lume. Drumurile – niște poteci pline de glod, pe care se mai avântă un Jiguli. Așa era și pe vremea sovietelor. Colhozurile erau bogate și satele erau sărace. Timpul a trecut pe lângă ele ca trenul, neschimbând mai nimic. Sunt convins că în împrejurimile satelor și pădurilor nesfârșite mai pot fi găsite urme din al Doilea Război Mondial. Chiar nu m‑aș mira să văd și chipuri de partizani ițindu‑se de după copaci. Trenul în care mă aflu înaintează încet spre Kiev și oprește la Vinița. Războiul este tot mai vizibil cu cât ne apropiem de capitală. Soldați înarmați se plimbă printre linii, cu țigări în gură. În vagon urcă bărbați obosiți, la vreo patruzeci de ani, în uniforme de camuflaj. Femei cu boccele, bătrâni, copii cu privire apatică se așază pe paturi. Suntem ca un tren de refugiați. Nu arătăm a călători pe vreme de pace.
După destrămarea Uniunii Sovietice am revenit de multe ori în Kiev. Alteori eram doar în trecere spre Moscova. Prima vizită în capitala Ucrainei independente a fost o nebunie de‑ale mele. Să merg acolo doar să beau o cafea. Era pace și sărăcie, un amestec de comunism și capitalism. Un fel de NEP. Revenisem apoi în vara lui 2008 cu Virginia, tătăroaică cu nume latin. Uneori am impresia, uitându‑mă la acele fotografii, că nu e vorba despre mine, despre noi, ci despre niște poze vechi găsite într‑o casă părăsită. De fapt, nu e mare diferență. Ea a emigrat în SUA, dar eu nu pot pleca din Țara Prutului.
Ajungem la Kiev. Ultima dată pășisem aici în 2019, în drum spre Ion Druță. Oamenii se bulucesc spre ieșire. Eu nu mă grăbesc nicăieri. Privesc fețele oamenilor din gară, cobor la metrou. Mi se pare că am lipsit o zi, o săptămână. Nimic nu pare schimbat. Dar chipurile oamenilor sunt triste, e un sentiment apăsător. Un bărbat cu acordeon urcă și cântă o melodie ucraineană. Nimeni nu îi dă atenție, nimeni nu îi dă un bănuț. Fiecare călător pare că există într‑o lume doar a sa, iar omul cu acordeon e un fel de voce și muzică ce se revarsă din difuzoare. O femeie de vreo patruzeci de ani discută cu soțul. Ea are vioara pe umăr, iar el, în uniformă, mută rucsacul militar de pe un umăr pe celălalt. Vreau să îi surprind, dar n‑am suficient spațiu. Le fac totuși o fotografie pe peron.
Bulevardul Hreșceatik este plin de oameni. Războiul pare departe. Pe fațada clădirii Radei (parlamentul ucrainian) este amplasat un banner cu mesajul „Libertate pentru Mariupol!”. Bătrâne care știu ce înseamnă războiul discută în șoaptă pe o bancă. Reprezentanții unei secte care s‑a întins ca râia și în Moldova stau la colțul unui bloc, încercând să atragă adepți. Îmi vine să le spun că ar fi mai utili pe front. Dar răspunsul lor va fi, cu siguranță, că nu le permite credința lor să pună mâna pe arme.
În Piața Independenței sunt mii de mici drapele în galben și albastru. Zeci de fotografii cu militari morți pe front. Se apropie doi veterani. Pun câte un steguleț. Unul își aprinde o țigară, vede că îl fotografiez, vine încet și îmi spune că a luptat, trăiește, dar mai bine era să nu fi trăit cu așa amintiri. Cam așa îmi spunea și bunicul Vasile, care a luptat la Cotul Donului. Țin minte că zicea că el să nu audă de filme de război, pentru că el știe ce e războiul, și nu cei care fac filme. Nu departe de Piața Independenței, un tânăr îmbrăcat într‑un costum ce imită moartea face reclamă la ceva. Nu mă pot stăpâni să nu îi zic:
– Moartea văd că ne urmărește la fiecare pas.
Pare că pe străzi e liniște, e pace. Dar această aparență este, sigur, întreținută de undeva cu sacrificii. Dronele și rachetele sunt interceptate înainte de a atinge Kievul, așa că stricăciuni sunt la periferie, și nu în oraș. Văzusem un bloc de birouri în zona gării, cu geamuri lipsă. Ai fi spus că e în construcție și nu te‑ai fi gândit că i‑au fost zburate, lovite de un proiectil. Continui să merg pe străzi, să observ, să fotografiez poporul din Kiev. Mi se pare un popor, și nu locuitori ai unui oraș ca multe altele. Mi se par cumva îndârjiți, în ciuda aparențelor de liniște și pace ce domnesc pe străzi.
Mă îndrept spre metrou. Un militar cu mitralieră se uită pe telefonul mobil. Vede că fotografiez și se apropie. Zâmbește când aude că sunt fotograf străin. Mă roagă să îl urmez. Nu înțeleg de ce. Dă un grilaj deoparte și îmi spune să trec fără să mai cumpăr bilet. Îi mulțumesc și îi spun că lumea ar arăta altfel dacă în locul fiecărei mitraliere s‑ar fabrica un aparat de fotografiat. Îmi strânge mâna de parcă ar vrea să îmi spună că am dreptate.
La gară îmi cumpăr două albume de fotografii despre Ucraina. Ultimul album cumpărat de aici, în 2008, se numea „Vechiul Kiev”. Nu l‑am mai deschis de câțiva ani, dar știu fotografiile vechi, cu clădiri care nu mai există, cu fotografi pe străzi, cu acea lume de dinainte de Revoluția din 1917. În prima mea vizită la Kiev aveam un aparat de fotografiat Smena 8 M. Acum am unul cu nume de patriarh. Deși mai lucrez cu un alt Smena din 1971. Poate trebuia să îl iau cu mine. Pe culoarele întunecoase ale Gării Kiev un soldat se îndreaptă în cârje spre peron. Omenirea mi se pare în cârje. Oare când a fost pace? Cât a fost pace? Pe acest teritoriu, de‑a lungul ultimului mileniu, pacea a fost un fel de zi de duminică.
