Oamenii sunt, toți, diferiți – o axiomă –, respectiv, răspunsul la prima parte a întrebării nu poate fi decât unul strict individual. Astea fiind spuse, există un adagiu cunoscut: începând cu o anumită vârstă oamenii nu se mai schimbă. Știți proverbul ăla cu lupul, părul și năravul? Și nici legea celor șapte ani de‑acasă nu a anulat‑o cineva. Poate, ar mai fi speranțe spre o anumită schimbare cam pe la anii rebeliunilor adolescentine, dar acesta e ultimul tren din calendarul unei vieți. Vom pune însă punct aici digresiunilor la subiectul respectiv, căci nu suntem la un curs de psihologia vârstelor. Îmi pare o evidență: războiul nu ne‑a schimbat fundamental, dar ne‑a împărțit în două tabere distincte.
Întrebarea sună simplu: ești cu Ucraina sau cu putler? Sunt tabere care apar firesc în cazul oricărui război. Și nu există posibilitate de a te eschiva. Realitatea nu ne permite luxul de a nu face alegere, care, dacă e să gândim bine, nici alegere nu este, ci o poziționare firească, în funcție de „cei șapte ani de acasă”, despre care pomeneam ceva mai sus. Este imposibil să dezagregăm nucleul poziționării față de acest război: există un stat agresor, Rusia, și există un stat agresat, Ucraina. Restul nu sunt decât nuanțe puțin semnificative.
Cu toate acestea, anume sensurile periferice au devenit principalul câmp de luptă pentru a domina mințile oamenilor. „Nu e totul într‑atât de evident” (не все так однозначно), cunoașteți foarte bine această paradigmă propagandistică. Focalizând toată atenția publicului asupra zonelor secundare și irelevante, ocultând deliberat esența evenimentelor, propaganda putleristă urmărește un obiectiv foarte clar și evident, transparent chiar: diminuarea sau reducerea susținerii Ucrainei în acest război din partea umanității, la nivel discursiv și de opinii, în primul rând, și la nivel operațional și material, în al doilea, una reieșind din alta, bineînțeles. Simplificând la maximum, discursul kremlinist ar fi următorul: „Da, noi suntem agresorii, dar răii nu suntem doar noi, vedeți ce urgii se întâmplă la voi în curte și, la urma urmelor, ce ne puteți face? Trebuie să ne înțelegem”. Trebuie să recunoaștem că, investind resurse enorme, Kremlinul a înregistrat succese mari, colosale, la acest capitol. „Occidentul colectiv” (o altă expresie înrădăcinată în timpul acestui război) a înțeles câte ceva, dar e criză acută de acțiuni decisive pentru a pedepsi agresorul și a securiza structura ordinii mondiale actuale.
Revenind la întrebarea inițială, aș avea un singur îndemn pentru fiecare dintre noi: să nu pierdem din vedere esențialul! Sarcina nu e deloc ușoară, necesitând nu doar coloană vertebrală, dar și capacități intelectuale pentru a alege grâul de neghină din torentul informațional cotidian care ne învăluie. Vă las să judecați și să apreciați dacă noi, la nivel individual și colectiv, dispunem de resurse și capacități pentru a rezista.
Dacă e să gândim la a doua parte a întrebării (la care, cred, am și răspuns deja), voi mai adăuga doar două elemente: eșecul culturii, la modul general, și ruperea unui echilibru mondial destul de confortabil, să fim onești, care s‑a instaurat după prăbușirea Zidului de la Berlin.
Ceea ce numim noi „fenomen cultural”, oricât de importanți am fi sau ne‑am considera în acest ecosistem, s‑a dovedit a fi un epifenomen social, incapabil de a stăvili sau limita „răul” în expresia lui cea mai oribilă și devastatoare: războiul. Vom abandona însă acest subiect aici, căci el merită o reflecție mult mai detaliată, și ne vom limita la o simplă constatare a faptului.
Incapacitatea „Occidentului colectiv” de a evita un război de amploarea celui din Ucraina și poate, cel mai important, de a sancționa dur orice încercare de a torpila ordinea mondială instaurată după căderea Zidului de la Berlin a avut deja consecințe grave și, cu certitudine, va cauza încă multe nevoi. Cutia Pandorei a fost deschisă. Am intrat într‑o zonă de turbulență maximă mondială și nu ne rămâne decât să sperăm că un nou echilibru (inevitabil, orice s‑ar spune) se va instaura cu cât mai puține victime umane…
