Un fragment din postfața lucrării pe care o pregătesc, în context cu războiul din Ucraina, pentru a doua ediție.
Ne confruntam cu milițienii pentru a organiza alegeri locale pe teritoriul pensiunii, teritoriu aflat sub jurisdicția Republicii Moldova, dar înconjurat de pământurile subordonate Tiraspolului, pământuri pe care separatiștii n-au izbutit să le ocupe în timpul războiului, dar au fost cedate lejer în timpul tratatului de pace. În una din aceste altercații, milițienii mi-au confiscat fotoaparatul Zenit cu care am făcut multe poze, inclusiv pentru această carte.
A fost înființat și un ziar al comunei Corjova din banii combatanților, la inițiativa lui Valeriu Mițul și Iurie Coțofan. Îmi amintesc vizita acestor doi camarazi de arme la mine la Chișinău, propunându-mi entuziasmați să coordonez această ediție produsă în ilegalitate, fără salariu, firește, de fapt, urma să scriu aproape în întregime ziarul, pe care grupul de inițiativă îl difuza mai apoi clandestin localnicilor.
Ar fi incorect să trec cu vederea cei mai activi publiciști: directorul gimnaziului „Corjova”, Constantin Sucitu și studenta din Cluj-Napoca, Maria Mițul.
A fost formată Asociația Veteranilor de Război din Moldova „CORJOVA” – 1992, a fost instalat bustul lui Ștefan cel Mare și Sfânt în curtea bisericii, a fost deschis muzeul satului sub cer liber lângă biserică, s-a găsit în arhive evenimentul istoric de trecere prin Corjova și chiar de poposire a Mitropolitului Gavriil Bănulescu-Bodoni, plus multe altele.
La fel ca partizanii ucraineni din Lvov și acei români din Carpați care așteptau să vină americanii, corjovenii, încă mulți ani după sfârșitul războiului, luptau pentru independență, cu speranța că Chișinăul le va veni în ajutor. Moldova, însă, cel puțin o bună parte din politicieni și marea parte din oamenii de cultură, de treizeci de ani se unește cu România și nu are nevoie de aceste pământuri, de acești cetățeni, combatanți și patrioți ai neamului. Iar în eșecul lor de a unifica țara, de vină sunt, firește, transnistrenii. Mai mult, în acești treizeci de ani, oamenii de aici s-au devenit niște ostracizați și nu este evitată ocazia să li se reproșeze că din cauza lor Stalin a anexat Basarabia, iar în 1992 a fost ratată șansa de a se uni cu România.
Politicul, acum vreo zece ani, s-a implicat și la redobândirea cetățeniei române, lipsind combatanții din stânga Nistrului, inclusiv copiii lor care au văzut războiul, de beneficiul acestui privilegiu. În 1944, odată cu ofensiva sovieticilor, la Dubăsari a ars arhiva stării civile și nu putem dovedi dacă buneii noștri sunt din stânga sau dreapta Nistrului, dar zădarnică osteneală. Rușilor din dreapta Nistrului (nu-i exclus că unii dintre părinții lor au luptat de partea Tiraspolului) li se oferă cetățenie română – îi ajutam să completeze formularele în sediul Consulatului României în Chișinău –, iar combatanților din stânga Nistrului, care au luptat pentru independența Moldovei, li se cere acte de la arhiva făcută scrum. Mi-a povestit fratele primarului din Speia, Grigoriopol, acel primar care a fost bătut cu bestialitate de brutele venite în sat cu autobusul de la Tiraspol, că a stat jumătate de zi în arhiva de la Chișinău, până a găsit un bilețel lăsat de Armata Română bunelului acestuia, confiscându-i un cal. În baza lui și-a redobândit cetățenia.
Și dacă buneii mei nu dispuneau de animale de tracțiune?
M-am adresat cu această problemă academicianului Valeriu Matei (cu problema redobândirii cetățeniei, nu a calului), care, auzind despre mistuirea arhivei din Dubăsari de incendiul războiului din 1944, mi-a po- vestit cu inspirație de bard despre o garnitură de tren plină cu documente arhivare, îngropată de ruși într-un tunel din Basarabia, cu tot cu mecanici, și nimeni n-o poate găsi…
Sincer vorbind, până atunci, credeam că numai eu în Republica Moldova scriu lucrări fantastice.
Să-i povestesc distinsului poet despre femeile dintr-un sat din munți, județul Buzău, care lăcrimau la despărțire, în vara anului 1992, spunându-ne să mai venim în vizită, ca frați, nu refugiați, în momentul când copiii voluntarilor transnistreni, odihnindu-se aici, se urcau în autocar să plece – era inutil. Nu i-am povestit nici despre profesoara de la Gara de Nord, care ne-a lăsat adresa, invitându-ne la ea acasă în munți în anul 1993, când plecam cu familia în vizită la sora mea în Germania (acea soră care mă învăța în rusă cuvântul groapă), identificându-ne după accent că suntem din Moldova. Dumnealui este unionist de profesie, iar eu am avut ghinionul să mă nasc pe alt mal al Nistrului. După faptă și răsplată.
Dar cum stăteau lucrurile în 1992 în privința unificării țării? Poate pe bune, am pierdut trenul?
N-am auzit în timpul războiului niciun combatant din Basarabia să vorbească despre unire, iar limbii române îi ziceau moldovenească în baza grafiei latine! Poate doar acei din conducerea platoului, care noaptea, lăsându-ne la poziții, se retrăgeau cu bacul pe malul drept.
Până atunci, credeam că măcar în dreapta Nistrului lucrurile stau cumva altfel, dar în 1994, aflându-mă cu serviciul în satul Rezeni și povestind localnicilor despre vizita mea într-un sat din munții Buzăului, un indi- vid m-a întrerupt brutal, privindu-mă ostil: „Lasă-mă, bă, cu românii tăi!” Ceilalți l-au susținut tacit, zâmbind complice.
Frați? Da! Numai că noi suntem moldoveni, adică o rasă superioară, după ruși, firește! Și asta ne-au băgat sovieticii în scăfârliile noastre odată cu laptele matern!
Poate în capitală lucrurile stăteau mai bine? Dumitru Constantin, originar din Bucovina de Nord, domiciliat în Chișinău, mi-a povestit cum a ridicat problema unirii încă prin anul 1991, după care a fost prins în lift, punându-i-se pistolul la tâmplă, să-i scoată România din cap. La război, în Tighina, niște combatanți îl amenințau să-l împuște, considerându-l un instructor militar român, deoarece vorbea fluid și fără rusisme româna! De unde s-a luat atunci mitul acesta despre unirea ratată în 1992? Zece procente aveau potențialii unioniști! Plus două la sută de la partidele care nu treceau pragul electoral! Dar cât de vocali și de populiști erau! Și sunt! Mai ales, în ajun de alegeri: Nu avem nevoie de ambasade! Nu avem nevoie de armată! Punem hotarul pe Nistru! În 2018, facem unirea ca în 1918! Hei, cine-i pentru unire, ieșiți în centru să întindem un ditamai tricolor (și să ne fotografiem cu el)! Jos hotarul de la Prut! Nu dorim în UE, vrem unificarea țării!
Kremlinul, bănuiesc, se risipea de râs. Între timp, politicienii de dreapta, aidoma pinguinilor imperiali (deseori escroci prin cumul), se complăceau în mantia lor de academicieni, parlamentari și membri ai gu- vernului, preluată în mod răzbunător de la transnistreni. Acei care n-au apucat funcții, s-au făcut unioniști. Sterpi, vidați de idei, dar foarte nocivi. La sudul țării domina dezmățul, la nord – haosul. Și doar în centru exista o enclavă șubredă a unionismului incipient, salvând aparențele și mascând deziluziile populației autohtone. Or, în treizeci de ani de independență, puteai să înveți și ursul nu numai să meargă pe motocicletă, ci să cânte la pian! Dar activitatea lor era din cale-afară de neinspirată! Câștigau proiecte, beau cafeaua protocolară, băgau onorariile în buzunar, distincțiile în CV și după sticla dulapului, scriau articole și lucrări științifice despre obârșia noastră românească și orfismul poeților, pe care nu le citeau nici vorbitorii invitați la lansări. De altfel, cine erau să fie ei în România unificată? Hm?? Bogdaproste. Vorba clasicului: decât codaș la oraș, mai bine-n satul tău fruntaș!
Am citit câteva programe ale celor mai țipătoare partide unioniste. Habar n-au cum s-o facă. Or, cei care știu cum, nu vor, iar cei care vor, nu știu cum. De vină, din punctul lor de vedere, sunt nici măcar transnistrenii, ci stataliștii ingrați și adepții integrării în UE, pe care unioniștii intenționau să-i fericească, iar populația nu-i alege! Ce mai vor? Doar ei promit generos marea, sarea și votarea imediată a unirii… mai precis, când vor avea în parlament majoritatea… și mai precis, la paștele cailor… Iar alegătorul, lipsit de recunoștință, nu-i votează și pace!
Dar poate abordarea acestei probleme urmează să fie făcută altfel cumva? Fără a ne rupe faimoasele coarne de bour de poarta zăvorâtă? Poate e cazul, să analizăm mai întâi situația creată? Să vedem care sunt avantajele și dezavantajele, să găsim o breșă în obstacol? Știm cu toții că moldovenii au educația sovietică de antiromân adânc îmbibată în codul genetic. Ce-am făcut în acești treizeci de ani pentru a redresa situația? Am reparat drumuri, grădinițe? Le-am oferit cetățenie? Foarte bine, dar am uitat învățătura biblică: Nu da omului pește, ci învață-l să-l prindă! În trei decenii de muncă productivă am fi izbutit și pe găgăuzi să-i atragem de partea noastră și chiar pe rușii din Bălți și Tighina!
Doar se duc în pensiunea din Sovata și nu se simt umiliți acolo de români?
Ilie Coica a arborat mai multe tricoloruri cusute de maică-sa pe casa de cultură, a întrebat cel mai vârstnic om din Corjova, al cui e drapelul acesta, și moșul a exclamat mândru: „E al nostru!”, a luptat pentru in- dependența Moldovei, dar perspectiva unirii cu România nu-l entuziasma. Pe doi iulie, 2004, cu ocazia a 500 de ani de la moartea lui Ștefan cel Mare, am plecat împreună la mănăstirea Putna. Îl urmăream cum măsura cu șchioapa grosimea asfaltului, cum atingea la Putna brazii seculari de pe culmi, eu numai comentam că munții și molizii ne-au aparținut, ne-au lipsit de ei rușii și, peste vreo lună, poposind la el la Corjova, deodată îmi declară: „Știi, eu nu văd de ce nu ne-am uni cu România.”
Adică, se poate? Fără pomeni, fără acte de caritate! Trebuie doar să spargem cifrul băgat de sovietici în căpățânile noastre! În primul rând, printr-o justiție eficientă, oferită de România, să restabilească echitatea socială și încrederea populației dintre Prut și Nistru în București! Înțelegem cu toții acest lucru, dar nu văd căile de implementare, impedimentul fiind – două state!
Poate e cazul să încercăm să ocolim acest impediment?
