O carte revăzută pentru a doua ediţie în contextul războiului din Ucraina. Aici sunt documentate mărturisirile poliţiştilor arestaţi în oraşul Dubăsari, combatanţilor şi rudelor civililor care au fost omorâţi prin torturi bestiale de recidiviştii eliberaţi din puşcării de Moscova şi trimişi să lupte în stânga Nistrului în 1992.
Capitolul II (fragment)
Noi nu eram intimidaţi de faima Armatei Sovietice, noi înşine eram Armata Sovietică
2. Criminalii arestează efectivul poliţiei de la Dubăsari
Încetul cu încetul, iniţial precauţi şi pe furiş, apoi tot mai îndrăzneţ, formaţiunile paramilitare se adunau ca şobolanii în jurul comisariatului de poliţie Dubăsari.
În aceste condiţii, căpitanul V. Artemi a aliniat efectivul la etaj, declarând următoarele:
- Cui îi este frică de bandiţi şi tâlhari, lăsaţi armele şi predaţi-vă. Ei n-o să vă facă nimic.
Nu vă ordon să rămâneţi. Chişinăul tace. Îmi asum răspunderea.
Efectivul a rămas nemişcat. Mai mult, după primele împuşcături, când s-a tras în Sipcenko, câţiva poliţişti şi vameşi au venit la sediu în ajutor.
Vladimir Colesnic l-a sunat pe prietenul său din miliţie, Liubeaghin, şi l-a anunţat că poliţia n-a tras în Sipcenko, i-a indicat şi numele suspectului, rugându-l să oprească asaltul. Acela, însă, i-a răspuns că nu-l mai poate ajuta – cazacii s-au pornit şi miliţienii practic au pierdut controlul în oraş.
Totuşi maiorul Deleacovschi, fost poliţist, care se ocupa de infractorii adolescenţi, s-a deplasat acasă la persoana indicată de poliţie. Curând, a făcut legătura cu poliţiştii, explicându-le că l-a găsit pe suspect acasă, i-a găsit şi arma, însă tânărul a declarat că nu a fost nicăieri şi n-a tras în nimeni.
Aceste „argumente” s-au dovedit a fi covârşitoare pentru a nu-l ancheta pe tip. N-a mai fost nevoie de martorii care l-au văzut cu arma la discotecă, nu au fost chestionate persoanele care l-au urmărit până la locul săvârşirii crimei, nu s-au adunat tuburile de cartuş la faţa locului, gloanţele din peretele blocului, nu a fost efectuată expertiza balistică a armei din care a fost împuşcat şeful miliţiei – nimic!
Pe la trei dimineaţă, poliţiştii au aflat că I. Sipcenko a decedat în spital. Apoi li s-au deconectat telefoanele din comisariat.
Tot atunci, în faţa sediului, au apărut câteva hoaşte agresive, ameninţând cu canistre de benzină.
- Сдавайтесь, власть меняется! Сожжём заживо! (Predaţi-vă, răsturnare de putere!
Vă ardem de vii!)
Poliţiştii au închis obloanele de la ferestre, au încuiat uşa şi s-au ridicat la etaj. Nu aveau cu ce să se apere. Dispuneau numai de pistoale şi două arme automate fără cartuşe. Conform mărturiilor căpitanului Artemi, cu care am vorbit în 2004 la Chişinău, toate bunurile de preţ ale poliţiei au fost evacuate clandestin. Efectivul a fost divizat în trei centre de rezistenţă – la Coşniţa, Cocieri şi Ustia. În Dubăsari, au rămas câţiva poliţişti şi, în cazul unei ofensive asupra comisariatului, personalul ei urma să lanseze o rachetă roşie de semnalizare, ca trupele cu destinaţie specială să provoace un atac armat fals de sustragere a atenţiei la podul de la Lunga, timp în care efectivul să părăsească sediul. Din motive tehnice, racheta roşie nu a fost lansată, curând, însă, dintr-o simplă coincidenţă, de pe piaţa centrală, însuşi inamicul a lansat una roşie, dar la pod împuşcături nu s-au auzit. Mai mult, din mărturisirile comandantului trupelor cu destinaţie specială, generalul de rezervă, Anton Gămurari, dumnealui se afla la Chişinău când a aflat despre ocuparea sediului comisariatului de poliţie Dubăsari şi arestarea efectivului.
Cel puţin în acel moment, se crea impresia că Moldova a cedat Moscovei oraşul Dubăsari cu poliţişti cu tot şi se arăta gata să mai lase de la sine, numai să evite un conflict armat. Şi aşa-numiţii cazaci au început să bată cu tupeu în uşa sediului strigând:
- Господа румыны, сдавайтесь по одному! (Domnilor români, predaţi-vă câte unul!)
Cu deosebită vanitate îl făcea pe curajosul atamanul Rateev, un fost colonel de miliţie din Rostov-pe-Don.
- Разнесу это осиное гнездо в пух и прах! se grozăvea el. (Praf şi aşchii o să se aleagă
din cuibul acesta de viespi!)
În situaţia când Chişinăul a lăsat poliţiştii din Dubăsari de izbelişte, fără întăriri, fără arme cu care ar putea face faţă, încercuiţi de o bandă mult mai numeroasă de criminali, narcomani şi tot felul de sechele înarmate până-n dinţi, poliţiştii urmau să-şi asume decizia: ori mor eroic, lăsând copiii orfani, soţiile văduve şi părinţii distruşi de durere, ori depun cele câteva pistoale (vameşii nu dispuneau de arme) pentru a supravieţui cu speranţa să se răzbune mai târziu. Cu atât mai mult că în războaiele moderne prizonieratul nu mai este act ruşinos, ci o consecinţă a situaţiei create pe câmpul de luptă în condiţii nefavorabile, şi căpitanul de poliţie, Artemi, a scos primul pistolul şi l-a pus pe masă, coborând la parter să ducă tratative cu nervosul ataman. A deschis zăvorul, atamanul însă s-a dosit după uşa întredeschisă, negociind prin intermediul unui cazac zăbălos. Mai precis, tipul de la spate şoptea cazacului replicile ca un suflor de teatru, iar cazacul transmitea deja textul în voce căpitanului, până când poliţistul s-a plictisit de acest bâlci şi a strigat în rusă să audă şi ceilalţi cazaci:
- Sunt ofiţer şi doresc să vorbesc cu un ofiţer!
Abia atunci s-a arătat de după uşă şi „viteazul” ataman Rateev.
„Ne-a promis, îşi amintea mai târziu căpitanul, că dacă ne dezarmăm, ne pune la dispoziţie un autocar, permiţându-ne să ne deplasăm la Criuleni. M-am ridicat până pe palierul dintre parter şi etaj şi am declarat tare şi răspicat:
- Eu, Valeriu Anatol Artemi, vă propun să depuneţi armele şi cu mâinile ridicate să
coborâţi la parter. Acesta nu-i ordin, dar vă rog omeneşte. Intervalul – trei metri.”
„Am lăsat pistoalele grămadă, ca în filme, îmi povestea apoi Ion Smocvin. La parter, însă, cazacii, beţi şi drogaţi, au tăbărât peste noi cu paturile de armă şi înjurături.”
Tudor Şalin îşi amintea că aceia, ridicându-se la etaj, au gospodărit prin toate birourile, dar găsind uşa comisarului încuiată, au tras în lacătul ei. Valeriu Artemi, însă, avea altă versiune, împuşcătura s-a produs de la un cartuş uitat în armă.
„Am ordonat efectivului, pentru a evita orice provocare, să fie scoase toate încărcătoarele, dar când cazacii beţi verificau armele, în loc să tragă închizătorul, apăsau pe trăgaci, până una a împuşcat.”
Ceilalţi asediatori de afară, balansând între frică şi criză de nervi, s-au crezut atacaţi de poliţia cu destinaţie specială, care s-ar fi strecurat prin curte în încăpere şi au deschis în panică şi dezordine foc asupra sediului.
„Se zguduia clădirea, îşi amintea căpitanul, m-am sprijinit de perete gata la orice deznodământ, atamanul s-a lungit pe podele.”
În comisariatul de poliţie a mai rămas vameşul Nicolai Ceban.
„Cel mai mult se străduia să se răfuiască, îşi amintea N. Ceban, un cazac beat. Şi când s-a auzit o împuşcătură la etaj, acesta, pentru a ţine isonul, a tras şi el în tavan. Au început să tragă şi cei de afară. M-am aruncat la podele, simţind un glonţ incandescent (trasor) ce mi-a căzut pe spate, arzându-mi haina. Pentru câteva secunde, mi-am pierdut cunoştinţa, când mi-am revenit, mă credeam mort într-o băltoacă de sânge.”
Dar moldoveanul moldovean rămâne în orice împrejurare, găsind partea prielnică şi-n propria moarte.
„Tot mai bine e că am fost omorât aici (gândea mortul), măcar îmi vor găsi cadavrul şi rusoaica mea, Valea (aşa îşi numea în glumă soţia, care, pe bune, era rusoaică), va avea grijă să mă îngroape creştineşte.”
Gândindu-se la băiatul mai mare şi la cele două fete gemene ale lui, a auzit atamanul întrebând tare.
- Кто стрелял? (Cine a tras?)
- Я! a răspuns mândru cazacul beat. Хотел напугать румынов! (Eu! Am vrut să-i
sperii pe români!)
La insistenţa lui Artemi, armele au fost transmise conform sechestrului cu semnătura de primire a atamanului. Apoi, căpitanul a raportat prin staţia radio, pe frecvenţa de rezervă, conducerii noastre:
- Eu, căpitanul Artemi, am cedat comisariatul de poliţie Dubăsari, mulţumesc pentru
„ajutor şi susţinere”! şi a închis.
Din povestirile lui N. Ceban, miliţianul Nicolai Smântână a voit să-l spânzure cu o curea pe locotenent-colonelul T. Şalin.
- Iudelor! V-aţi dat cu românii! şi i-a pus cureaua la gât.
S-a implicat N. Ceban:
- Ce faci? Doar sunteţi prieteni!
Miliţianul, însă, i-a aplicat o lovitură, îmbrâncindu-l jos. Din urma lui a aterizat şi Şalin cu faţa însângerată şi cu o fractură la picior.
Alt „mare erou” a intrat în autobuzul cu poliţiştii dezarmaţi, cu o grenadă în mâna dreaptă şi degetul arătător al stângei în inelul focosului.
- Vă arunc în aer!
Când autobuzul cu prizonieri a pornit, poliţiştii au observat la spatele cazacilor trupe din detaşamentul cu destinaţie specială „Dnestr” al oraşului Tiraspol. Adică, în caz că poliţia opunea rezistenţă, ea nu avea şanse, iar carnea de tun ar fi fost cazacii, expuşi între două focuri fără menajamente.
Ajungând în piaţa din centru, au văzut mai multe femei în vârstă, înşirate de-a lungul trotuarului ce ducea spre executivul orăşenesc. Poliţiştii au fost daţi jos din autobus şi escortaţi prin culoarul format din zgripţuroaicele care-i loveau, îndeosebi pe Şalin, cu mături, scuipau în ei, scandând înjurături. Momentele de umilire a organelor legitime ale Moldovei au fost filmate şi, anual, pe data de doi martie, erau difuzate de televiziunea tiraspoleană. În sala de şedinţe a executivului orăşenesc, poliţiştii au fost percheziţionaţi, deposedaţi de legitimaţii, inele de aur şi alte bunuri, apoi li s-au rupt epoleţii. Ulterior, au fost lăsaţi în paza cazacilor ţepeni de beţi, care îi ameninţau cu moartea, ţinând degetul pe trăgaci.
Tot atunci, locotenent-colonelul de poliţie Tudor Şalin a fost adus în biroul lui Finaghin, în faţa comisiei de anchetă formată din miliţieni, conducerea oraşului şi ofiţeri rezervişti militari, pentru a fi interogat. Procesul verbal al interogatoriului a fost scris de persoana inculpată, adică de T. Şalin. Şi ei nu vedeau nimic absurd în asta.
- La ce vă foloseşte acest spectacol? li s-a adresat locotenent-colonelul foştilor colegi,
acum miliţieni. Am muncit atâţia ani împreună şi acum ne socotiţi într-atât de criminali, încât să fim expuşi scuipăturilor şi batjocorii?
Miliţienii tăceau mâlc, privind în jos.
- Noi nu l-am omorât pe Sipcenko! se revolta Şalin. Aveţi toate armele la dispoziţie,
aveţi cadavrul, extrageţi gloanţele şi faceţi expertiza balistică, dovediţi din care armă s-a tras!
Însă un anchetator de la procuratura din Tiraspol, Starojuk, i-a reproşat extrem de ostil:
- Не учи нас! (Nu ne da lecţii!)
I-au urcat pe toţi în autocar şi i-au transportat la Tiraspol.
