Poezia și Războiul

O prietenă din Ucraina mi-a povestit că primul lucru pe care îl lua cu ea, atunci când începeau să urle sirenele, era un caiet. Nu buletinul, nu portofelul, nu vreo franzelă, ci un caiet. Un caiet roșu.

Cu caietul ăla în mână ieșea din casă și fugea în jos pe scările din imobil și apoi și pe alea din adăpostul de lângă casa lor.

În caietul ăla scria poezii. Își găsea un loc în vreun colț al adăpostului, îl deschidea și începea să scrie poezii.

A scris poezii în el în timpul celor mai cumplite bombardamente, când rachetele au lăsat-o fără casă.

Caietul ăla i-a salvat viața. În timpul bombardamentelor, a văzut oameni care și-au ieșit din minți, oameni

care au suferit un atac cerebral sau un infarct și au murit, oameni care au leșinat, oameni care au început să se dea cu capul de pereți sau oameni care plângeau în hohote ori au încărunțit brusc.

Bombardamentele alea erau înspăimântătoare. Vâjâitul rachetelor, detunătura lor, pământul cutremurându-se, tavanul crăpând, geamurile plesnind, pereții fisurându-se, casele aprinzându-se și focul pierzându-și urmele departe în cer, vacarmul vocilor, plânsete, urlete, gemete – toate împreună creau o atmosferă irespirabilă, teribilă, terifiantă, când inima, pur și simplu, ți se oprea în piept.

Ea scria. Ea care nu scrisese poezii până la război, ea care ura poezia și-i detesta pe poeți începu să scrie poezii. De parcă i se formase un nou reflex, se așternea pe scris, imediat cum auzea vuietul rachetelor.

Scria, dar nu-și recitea poeziile. Cât timp le-au bombardat orașul, umpluse vreo zece caiete. Ideea era să nu lase pixul din mână cât cădeau bombele. Scria fără să se gândească la ce scrie, scria tot ce-i trecea atunci prin minte, scria fără oprire, scria fără să vadă ce scrie. Scria sonete. Știa ce-i ăla un sonet. La școală studiase sonetele lui Petrarca sau ale lui Shakespeare și știa ce ar trebui să conțină.

Sonetele alea au ajutat-o să supraviețuiască bombardamentelor și să rămână în viață.

Eu am întâlnit-o la Chișinău, în fața Ambasadei Rusiei, la un protest. Olena mi-a mărturisit că, de când a trecut granița, nu a mai scris nicio poezie. Neauzind mugetul sirenelor sau al bombelor, i-a dispărut și nevoia de-a mai scrie poezie. Iar caietele alea de poezii pe care le-a scris în timpul bombardamentelor, pur și simplu, le-a ars. Nu mai avea nevoie de ele. Ea rămase în viață și era zdravănă la cap, la ce i-ar mai fi folosit caietele alea pline cu poezii?

Cu toate astea, avea mereu cu ea în geantă un caiet roșu, cu filele albe. Mi-l arătă și mie. Îl lua peste tot cu ea, oriunde se ducea. L-a luat și la protest. Îl avea cu ea chiar și în clipele alea când noi doi stăteam de vorbă.

Distribuie acest articol:

Share on facebook
Share on twitter
Share on linkedin
Share on whatsapp
Share on email
Share on pinterest

Articole recomandate

Noutăți
Viorel Postolachi

Maxima lunii octombrie

Îmbătrânind, îmi dau seama că de școală au nevoie nu copiii, ci părinții. Viorel Postolachi

Noutăți
Filip Klega

Kaufland în București

Kaufland din Bucuresti de lângă gara Basarab este proiectat în mod absolut identic cu magazinul similar din Praga de la capătul tramvaiului 9 Sortimentul este

Noutăți
Victor Dumbrăveanu

Lumina de la capătul tunelului

(roman inedit, trimis de fiica autorului, partea a doua) Am lăsat amintirile pentru o altă ocazie şi m-am grăbit să fiu drăguț cu doamnele. Am

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *