(fragment dintr-un roman în lucru)
Încă de dimineață, îmi pusesem în gând să-mi cumpăr o pereche de ghete. Era mijloc de ianuarie și, după câteva zile neașteptat de frumoase, vremea începuse din nou să se strice. Singurele ghete pe care le aveam, niște gioarse vechi de vreo cinci ani, dădeau semne că vor ceda în curând, ba mă temeam să nu se întâmple chiar în acea zi, atât erau de uzate.
Am plecat de la serviciu la ora 6. Era frig și o ploaie măruntă părea că se va transforma, din clipă-n clipă, în lapoviță. Asfaltul lucea viu colorat, impresionist, reflectând lumina reclamelor, a stâlpilor de iluminat, a farurilor și a semafoarelor.
Am coborât pe bulevardul Regina Elisabeta, cu mâinile înfipte în buzunarele bătrânului palton cu care trecusem atâtea ierni. Pe cap purtam o șapcă din stofă groasă, maro, veche și ea de vreo zece ani.
Am intrat în primul magazin de încălțăminte care mi s-a ivit în cale, un spațiu generos, plin de marfă. În general, nu am răbdare să fac astfel de cumpărături și încerc să-mi ating scopul cât mai repede. Doar că de fiecare dată întâmpin un obstacol care mă încetinește: banii. Sunt strâmtorat și trebuie să caut chilipirul.
În magazin, se aflau o femeie roșcată, la vreo 50 de ani, cu ochii mici și albaștri, înconjurați de riduri aurii, și un bărbat cam de aceeași vârstă, tuns periuță, cu ochii rotunzi și negri, ca ai unui copil, și cu o impresionantă pereche de urechi, atât de mari, încât păreau toartele trofeului Champions League. Mi-am dat repede seama că ea era o simplă angajată, iar el patronul, pentru că bărbatul spunea mereu „eu am făcut” și „eu am dres”, iar femeia, obedientă, aproba clătinând din cap.
Nu eram singurul client, printre rafturi, precum o locomotivă cu aburi, pufnea o bătrână grasă, cu părul sărmăluțe și gura ca o lamă de cuțit, încastrată oblic între nasul borcănat și bărbia pronunțată. O grimasă de nemulțire îi brăzda chipul, în ciuda faptului că bărbatul energic îi prezenta și lăuda tot felul de încălțări. Cum nu-mi plac vânzătorii insistenți, am vrut să mă răsucesc pe călcâie și să ies, dar patronul, cu ochiul său agil și experimentat, a prins imediat mișcarea și a început să arunce și-n direcția mea cu vorbele sale ademenitoare, ca un pescar ce ține în fiecare mână câte o undiță și dă la agățat. Până la urmă, bătrâna nu a cumpărat nimic și a părăsit magazinul, iar el a fost nevoit să se ocupe exclusiv de mine. Am intenționat însă din nou să plec când am aflat prețul unora dintre ghete: costau între 250 și 350 de lei, iar eu, știam bine, aveam pe card doar 204 lei. Patronul a înțeles și de data asta rapid ce se întâmplă, așa că a scos din mânecă asul păstrat probabil pentru cazuri disperate:
„Am și ghete Caspian la 170 de lei, din piele, îmblănite, reduse de la 290. Sunt foarte frumoase”.
„Normal că spui că sunt frumoase”, m-am gândit, „e marfa ta și vrei să o vinzi”. Dar chiar erau frumoase și păreau trainice.
„Doar perechea asta a rămas. Sper să vă vină”, mi-a mai zis.
Am crezut că nu voi avea noroc, dar m-am uitat pe talpa uneia dintre ele și am văzut că erau numărul 44, numărul meu. Am răsuflat ușurat și m-am așezat pe un taburet ca să le probez, căutând, pe cât posibil, să feresc de privirile celor doi încălțările mele jalnice, deși eram convins că patronul le observase de cum intrasem în magazin.
Noile ghete îmi veneau de minune, iar prețul, scris cu pixul pe o hârtiuță lipită pe marginea uneia dintre tălpi, îmi atrăgea mereu atenția.
„Nu doar că sunt foarte ieftine – am făcut absurd pe înstăritul –, dar îmi și plac cel mai mult. Le iau!” am zis și i le-am dat vânzătoarei, apoi m-am încălțat iute cu cele vechi.
„Vă spun, am avut mare succes cu ele. N-o să regretați”, mi-a spus patronul.
Când mă apropiam de casa de marcat, cei doi șușoteau.
„290, da”, am auzit-o pe femeie spunând când am ajuns lângă ei.
„Ce s-a-ntâmplat?!” am întrebat.
„Îmi pare rău, știu că scrie 170, dar de fapt costă 190. Sunt unii care încearcă să ne păcălească mutând prețul de pe un produs mai ieftin pe altul mai scump, de asta am și realizat tabelul acesta, priviți, scrie aici, au fost 290, acum sunt 190”, mi-a spus patronul.
„Vă cred, nu e nevoie să-mi arătați, 170 sau 190 înseamnă cam același lucru – m-am umflat din nou în pene, mulțumit că îmi ajung chiar și în această situație banii –, dar sunt uluit de ce-mi spuneți. La ce-i duce mintea pe unii, domnule!”
„Da, ne confruntăm cu astfel de indivizi.” Am scos cardul din portofel și am plătit, pe urmă, încercând să par degajat, deși mă apăsa gândul că rămăsesem cu doar 14 lei, am spus:
„Mă confrunt și eu cu o astfel de problemă, cu ceva asemănător, vreau să spun. Lucrez la o editură, iar când organizăm lansări de carte, mai ales dintr-acelea care la final oferă o tratație, apar „pișcotarii”, cum îi numim noi, cei din branșă. Ei bine, aceștia iau de pe mese, atunci când prind un moment de neatenție din partea noastră, platouri întregi cu mâncare, își fac brațul cârlig și trag mâncarea în sacoșe. Sau își umplu buzunarele până la refuz. Mai rău e că nu se mulțumesc cu atât și fură și cărți.”
„Țțț! Țțț! Țțț!” a făcut vânzătoarea.
„Sau să vă spun ce am aflat recent. Unii oameni declară la aeroport că le-au fost deteriorate bagajele, cerând să fie despăgubiți, doar că bagajele fuseseră în starea aceea de la bun început.”
„Formidabil!” a zis bărbatul.
„Da, formidabil”, am zis, apoi ne-am sa- lutat, mi-am luat ghetele și m-am îndreptat către ieșire, dar chiar când să ies, am realizat că nu am bonul, așa că m-am întors.
Cei doi, aplecați deasupra casei de marcat, discutau.
„Ți-am spus că o să țină figura – spunea el, iar femeia nu contenea să zâmbească și să bâțâie din cap – Tipul nu avea cum să dea înapoi. Oamenii sunt prea mândri, nu vor să se simtă umiliți din cauza a douăzeci de lei.”
„Dar dacă nu i se potriveau?”
„Cum să nu i se potrivească?! Încă nu ai înțeles că sunt foarte bun în ceea ce fac?! Mi- am dat seama imediat că poartă 44. Am învățat meserie de la tata, iar tata a fost cel mai bun vânzător de pantofi din țara asta, ascultă ce-ți spun. Dacă nu purta 44 nu aș fi zis că e singura pereche.”
„Da, chiar m-am mirat. Bine că n-am intervenit.”
„Hai, adu alta și lipește prețul pe ele.”
„Tot 170?”
„Desigur.”
Femeia a vrut să se îndrepte spre depozit și-n momentul acela m-au văzut. Încremenisem în spatele lor și simțeam că îmi luase foc fața.
„Aaa, v-ați întors! – m-a primit cu un zâmbet larg patronul – Doriți să mai cumpărați ceva? Am niște pantofi Otter la un preț incredibil.”
