Astăzi, asta s-ar numi workshop de creativ writing. Cu elemente de debate club și public speaking. Și mentorat cu multă dragoste. Pe atunci însă asta se chema, în satul Micleușeni, în anii 70-80 ai secolului trecut, foarte simplu. Cenaclul „Muguraș”. Opera omnia a învățătorului basarabean Mefodii Terguță.
Iar până să se nască nepoțica lui în generația lui Harry Potter erau încă vreo două decenii.
Cartea „Cenaclul literar „Muguraș” ”, cu numele lui Mefodii Terguță pe copertă, a văzut lumina tiparului la editura „Lumina” de la Chișinău, într-un volum subțire de 68 de pagini, în îndepărtatul an 1982, la puțin timp după ce profesorul a plecat la cele veșnice și nu a reușit să se bucure de mugurii care au dat în floare.
Dacă este cumva posibil ca eroul unui eseu despre profesorul pe care îl admiri cel mai mult să fie un dascăl pe care nu l-ai întâlnit niciodată în viață, ei bine, atunci profesorul meu cel mai drag, mentorul meu este Mefodii Terguță. Dintr-un motiv care nu se înscrie în structura unui eseu de tip argumentativ. Este tatăl fetei acelea – care surâde în toate fotografiile din copilărie, iar în cele alături, de tata chiar râde în hohote – și care a devenit, într-o bună zi, soția mea.
Și ziua aceea a fost chiar o zi bună, minunată. Zi și tu, Aurelia…
Poate că, dacă era profesor, să zicem, în satul în care m-am născut, Recea, fostul județ Bălți, numele lui l-ar fi purtat o stradă, fiindcă din vara anului 2018, o stradă acolo a fost numită în cinstea unui eminent învățător din localitate, altă stradă este consacrată memoriei primului director de grădiniță, alta – fostului director de școală și așa mai departe. Și mergi pe ulițele satului ca să-l saluți cu o ușoară înclinare de cap pe învățătorul de pe placa cu numele străzii, apoi pe celălalt. Cum să nu le placă…
Sau poate că, dacă Mefodii Gheorghevici ar fi fost profesor de limba română într-un alt sat, sigur că gimnaziul ori liceul din localitate i-ar fi purtat numele, așa cum s-a întâmplat în alte sate care-și cinstesc, cu ce pot, înaintașii. Gimnaziul „Constantin Tănase” din
Nemțeni. Liceul „Grigore Vieru” din Briceni. Liceul din Micleușeni nu a reușit încă să devină Liceul „Mefodii Terguță” pentru că din acest an a devenit, din lipsă de copii, gimnaziu. Iar copiii de la școala din Micleu- șeni și din alte sate din Nisporeni pe care i-a îndrumat demult pe calea scrisului și a omeniei în cenaclul literar „Muguraș” sunt astăzi mai în vârstă decât era pe atunci profesorul, mentorul lor. Și probabil cu toții își amintesc cu nostalgie pentru adolescență și cu simpatie pentru învățătorul lor acei ani fragezi în care erau mugurii care aveau sa devină copaci. Iar cenaclul era ceea ce azi se numește club de lectură și de scriere creativă.
Cu ceea ce a creat mai bun în fulgerătoarea sa viață, profesorul de română Mefodii Terguță este și mentorul meu. Că cine sunt mentorii? Opușii dementorilor din cărțile seriei „Harry Potter”. Dacă dementorii sunt creaturile care se hrănesc cu fericirea oamenilor, mentorii, dimpotrivă, oferă fericire oamenilor. Iar fericirea pe care mi-a dat-o Mefodii Gheorghevici este fiica lui, soția mea, care se pricepe la plante, la copaci și la oameni.
Și este prima oară în viața noastră comună când îi spun pe nume cum doar tatăl ei o dezmierda.
Auraș.
