Acum trei ani, în cronica pe care amscris-o la o altă carte a lui Ștefan Susai, Sculeni – Moscova – Amur (Iași: PIM, 2019), îmi exprimam bucuria de a-l cunoaște pe Ștefan Susai scriitorul, dar și mirarea de a descoperi în persoana lui, acum, în plin și vertiginos proces de globalizare, un scriitor – și, mai
ales, unul făcând parte din generația tânără – preocupat de universul rural, de viața țăranilor noștri.
L-am perceput atunci pe Ștefan Susai un fel de explorator al civilizației rurale, un fel de căutător de comori ascunse, un căutător al unui Paradis pierdut. Fiindcă miza cărții tocmai aceasta era: să readucă în actualitate imaginea satului de altădată.
Mă bucur să-l regăsesc și-n paginile acestei cărți, Scrisori către Ion Druță (Chișinău: Cartier, 2022), cu același interes pentru identitatea țăranului și destinul satului basarabean, chiar poate mai îndârjit în căutările sale, pribegind neobosit, timp de trei decenii, prin satele din Țara Prutului.
Cartea are un format mai puțin obișnuit, în sensul că este un monolog epistolar imaginar (cu scriitorul Ion Druță). E și un fel de jurnal, în același timp, în care Ștefan Susai scrie despre satele prin care trece, despre oamenii cu care discută, despre ce a mai rămas din satele de odinioară. Acestea nu sunt însă simple relatări despre ce se întâmplă, la ora actuală, în lumea rurală. Narațiunile, scrise de altfel cu mare talent, developează imaginea deprimantă a satelor din ziua de azi, care, afectate de transformările sociale înnoitoare impuse de tranziție, rămân tot mai sărăcite și depopulate, transformându-se în niște insule pustii: „Satele din Țara Prutului, constată cu amărăciune autorul, se golesc încetișor. Tinerii pleacă, bătrânii mor. Case pustii sunt cu sutele. Se bat ușile în cuie, scânduri la geam. Casele mor și ele. Mai întâi un perete, un geam, un colț de acoperiș” (p. 15).
Autorul străbate „kilometru cu kilometru, sat cu sat”, observând casele, o parte dintre ele păstrând încă ornamentele tradiționale, altele lăsate într-o rână, poartă discuții cu puținii localnici pe care-i mai întâlnește, întreabă de destinul gospodarilor acestor case, care mai păstrează urme ale frumuseții de
cândva. Și atunci ies la iveală adevărate povești de viață, transpuse într-un mod expresiv, cu harul care-l caracterizează pe Ștefan Susai, cum ar fi povestea tulburătoare a soților Costea și Agripina Grosu, singurii locuitori ai satului Chetrișul Nou, „satul celor doi oameni și trei câini” (p. 93).
Autorul a pus între coperțile acestei cărți întreaga sa experiență de perindare prin satele basarabene și de cercetare a vestigiilor trecutului, în speranța că va mai găsi ceva care să asigure satului nostru viabilitate. Trebuie spus că această experiență e una trăită foarte personal, pusă foarte aproape de inimă, căci Ștefan Susai nu este un simplu observator. Se întristează, se simte profund dezamăgit să găsească satele fără școli, fără biblioteci, fără case de cultură. Se întreabă îngrijorat: „Ce facem cu oamenii, ce facem cu satele?” Nu are un răspuns nici el, nici Ion Druță și, probabil, nimeni nu poate oferi un răspuns la această întrebare. Autorul lasă să se înțeleagă că viitorul satelor și al țăranilor noștri e unul sumbru: „Pentru generațiile care vin cuvântul «țăran» va fi un termen abstract ca și satul” (p. 115).
Conștientizând dezinteresul total al autorităților statului pentru destinul localităților rurale, Ștefan Susai încearcă el însuși să recupereze, să salveze ceea ce mai poate fi salvat din acest univers pe cale de dispariție: uși cu ornamente frumoase, lucrate manual, cărți pe care le găsește prin podurile caselor, fotografii vechi, puse în rame de tablouri, acoperite cu pânze de păianjen. O face fiindcă acesta este crezul lui de neclintit: să păstrăm măcar puținul care a rămas din ceea ce altădată a constituit autenticul și firescul lumii rurale și sistemul de valori ale țăranului. Citez, în acest context, următoarea secvență: „Satele se pierd, bibliotecile se închid, casele de cultură se distrug. Măcar să salvăm cărțile, care, alături de fotografiile alb-negru, rămân o mărturie a vremurilor apuse” (p. 153).
O adevărată istorie literară a satelor din Basarabia, cartea Scrisori către Ion Druță are, în opinia mea, și o certă valoare documentară. Sunt sigură că pentru cercetătorii din generațiile următoare, care vor dori să exploreze universul rural basarabean, ea va fi una dintre cărțile de referință.
