Am fost de multe ori în Chetrișul Nou, în Țara Prutului. De fiecare dată urmez același traseu. Ajung dincolo de capătul lumii și mai merg oleacă. Drumul vechi, de pământ, de la Chetriș și până în Chetrișul Nou este străjuit, o bună bucată, de nuci. Nu se mai poate merge pe acolo. Vegetația a pus stăpânire, așa cum se întâmplă acolo unde omul nu mai calcă. Ca la Cernobâl. E mai lesne să mergi pe marginea câmpului când
e uscat. Chetrișul Nou există pe hârtie. Căci te întâmpină acolo o casă, o troiță și o fântână. E tot ce a rămas din sătucul de odinioară. Vechea școală și restul caselor au intrat în pământ. Ca și cum nici nu ar fi existat. Oamenii au plecat unde au văzut cu ochii. Pe pământ mai sunt bucăți de sticlă, ce fuseseră odată
geamurile unor case. Le ridicam uneori și le priveam. Mi se părea că văd chipurile oamenilor rămase întipărite pe sticla murdară. Un fel de plăci ale aparatelor foto de odinioară. Curent electric nu a fost vreodată. Nici măcar în perioada sovietică, când se spunea că electricitatea și locurile de muncă înseamnă comunism. Așadar, comunism nu a fost în Chetrișul Nou, deși erau acolo și vreo doi membri
de partid. Un alt paradox.
Uneori mă întreb ce este acum. Îl parafrazez pe Moromete dacă spun că în Chetrișul Nou este ceva care nu există. Costea Grosu și soția lui au fost mult timp ultimii locuitori. Copiii lor au împânzit lumea. La un moment dat a trebuit să se mute și soția lui Costea. Traiul greu o dobora. Numai el nu dorea să plece. Îmi spunea de fiecare dată:
– Eu am animale, sunt țăran. Cum să plec?
Costea, fără să vrea, devenise un Robinson Crusoe. Dar, cu siguranță, personajul lui Daniel Defoe îi este mult inferior lui Costea. În pustietatea aceea cârdurile de gâște și porcii se plimbă în voie. Prinsese odată niște porci mistreți și încerca să îi încrucișeze. Uneori îmi spuneam și îi ziceam că e Ferma Animalelor
lui Orwell și că acuși ele îl vor goni pe Costea și porcii vor conduce în locul lui. Într-o zi, era sfârșit de toamnă, Costea își căuta de treabă la troiță. Se uita spre Mântuitor, iar Mântuitorul îl privea gânditor. Am numit acea clipă surprinsă pe film „Fotografie de grup”. Toți locuitorii satului Chetrișul Nou.
Toamna trecută, înainte să cadă prima zăpadă, am mers iar în Chetrișul Nou. Căci apoi nu se mai putea intra până prin martie, aprilie. Casa era închisă cu un lacăt vechi. Gâștele și porcii mă huiduiau cumva ca la un miting. Or fi pus între timp stăpânire pe gospodărie și sat? Undeva, în depărtare, văd o siluetă. Mă apropii de om, salut și întreb cine e și unde-i Costea. Omul mi-a explicat că el vine să mai vadă de animale și de păsările sălbăticite. Îmi mai spune că e plecat Costea. Mi-am zis că o fi la Chișinău, la Fălești. O fi pățit ceva. Omul mă asigură că e bine, sănătos, dar că e plecat departe. Face o pauză și îmi spune:
– Cum? Nu știți? E plecat la Chicago!
Am crezut că o să cadă cerul pe mine. Chicago? Cum adică?! Stai oleacă! Cum să ajungă acolo un țăran din Chetrișul Nou care toată viața a mers doar cu căruța și sania? Nici măcar cu bicicleta. Seara îi scriu fiicei lui de peste ocean. Îmi confirmă că e acolo. Neîncrezător, îi cer să îmi arate o fotografie cu el. Îmi arată. Țăranul moldovean, oriunde ar fugi, e ușor de recunoscut pe tot globul pământesc. Poate fugi în America, dar nu poate fugi de sat. Poza îl înfățișa la un târg agricol, lângă o mașină veche, cum
aveau acei cowboy din filmele alb-negru din anii 50. John Wayne mai lipsea din poză. Pe Lună să îl trimiți și marțienii ar spune între ei:
– Ăsta nu-i cosmonaut. E țăran din Chetrișul Nou.
E primăvara lui 2023. Vreau să văd dacă a revenit Costea în sat. Că îmi promisese că vine înainte de Paște. Mă întâmpină doar hărmălaia gâștelor. Nici urmă de om. Cu o zi înainte să ajung la Chetrișul Nou s-a votat în Parlament revenirea la limba română. Unii susțineau inițiativa, alții se împotriveau. Fac în noroiul din fața casei închise o rememorare a problemei limbii în ultimul secol la Chetrișul Nou. Se vorbea româna. A urmat războiul și au venit sovieticii. S-a trecut la rusă. În 1950 colhozul purta numele lui Stalin. Tocmai atunci, cel cu pricina dădea de pământ cu specialiștii și se pronunța în problema lingvisticii. Susținea totuși că limba nu are caracter de clasă. Mai spunea că încrucișarea a două limbi nu o creează pe a treia. La mica școală din sat se preda în chirilică și în rusă. A urmat Independența, iar limba de stat a fost numită cum a vrut fiecare. La Chetrișul Nou școala s-a închis. De vreo treizeci de ore – îmi privesc ceasul –, în Moldova limba de stat se numește oficial română. Fac câțiva pași, mă uit în jur și îmi spun că problema limbii în Chetrișul Nou nu există. Oricum, limba folosită zilnic de Costea, româna, se reducea la câteva cuvinte pe care le folosea în rugăciuni. Mai pronunța cuvinte precum Dumnezeu, anotimpuri, ploaie.
Cel mai mult Costea folosea limba pentru a discuta cu animalele, cu păsările. Se știe că țăranul vorbește cu viețuitoarele din gospodărie. Dar acum în sat nu mai e Costea. Gâștele au revenit la păsăreasca lor. Porcii au cu siguranță modul lor de a se înțelege. Omul nostru a legat cuvintele de gard, a lăsat păsările si animalele libere si a plecat în lume. Iar acum, peste ocean, se străduiește să învețe altă limbă. Caut să îmi imaginez cum vorbește Costea engleza la Chicago.
– I’m from Chetrișul Nou. Tu înțelegi, măi, ori vorbesc degeaba cu tine?
Pentru a înțelege ce este satul, cum e viața, nu cred că limba engleză este suficient de expresivă pentru ca un american să înțeleagă povestea lui Costea. Limba română ar fi mai potrivită. Plec din Chetrișul Nou. Mai întorc capul o dată și dau ochi în ochi cu Mântuitorul, care mă privește cu curiozitate și parcă mă întreabă:
– What’s funny?
Îmi fac cruce, spun în limba mea „Doamne-ajută” și plec.
Sper să renunțe Costea la american dream și să revină în Chetrișul Nou. America poate trăi fără el, dar Chetrișul Nou nu poate supraviețui fără Costea.
