Era într-o sâmbătă. Țin minte fiecare minut din ziua aceea. Era o sâmbătă de iunie, din anul 1992, eu terminasem cu brio sesiunea de vară, aveam 21 de ani și copilul meu împlinise deja un an și două luni. Au trecut atâția ani de atunci, dar nu pot să uit nicio secundă din ziua aceea. O sâmbătă care mi-a dat peste cap toată viața.
Știam că ne aflam în război, dar războiul era undeva departe, peste Nistru, și nimic nu prevestea că-l voi trăi și eu pe propria mea piele. Fără să bănuiesc ceva, mi-am luat copilul în brațe și m-am dus la mămica, la Mașcăuți. Unde am ajuns pe la amiază și unde am și auzit primele bubuituri.
Mă aflam în podgoria de pe deal împreună cu mama, cu fratele meu, Adrian, în vârstă de nouă ani, și cu băiatul meu în brațe, când am simțit că războiul se rostogolise peste Nistru, prăbușindu-se peste noi.
Erau primele bubuituri pe care eu le auzeam cu propriile mele urechi și primele explozii pe care le vedeau cu ochii mei.
Niște obuze adevărate cădeau în diferite colțuri ale satului, ridicând în aer trâmbe de pământ, de fum și de foc.
Când am auzit exploziile, ne-am culcat pe pământ, sub tufele de viță-de-vie, încercând, eu dintr-o parte și mama din alta, să-i protejăm pe copilul meu și pe fratele Adrian.
Ne-am speriat foarte tare.
Într-o pauză dintre două bombardamente, am urcat în mașină și ne-am întors acasă. Vecinii noștri erau cu toții foarte alertați. Casa era OK, slavă Domnului. Dar problema cea mai mare era că nu funcționau telefoanele și magazinele erau închise. Mama voia să coacă pâine, iar eu nu voiam s-o las: „Mamă, cum să coacem pâine când suntem bombardați? Mâncăm ce avem”. Dar nu am putut-o convinge. Mamei i se părea mai îngrozitoare perspectiva de-a rămâne fără pâine decât faptul că eram supuși unui tir sălbatic de artilerie: „Cum să rămânem fără pâine acum, când ăștia ne atacă?” – asta nu putea înțelege mama.
În următoarele ore lucrurile au luat o întorsătură și mai rea. În ziua respectivă, mai pe înserate, iarăși au lansat obuze asupra satului, nu doar asupra pădurii, unde era dislocată unitatea noastră de artilerie, ci și asupra caselor din Mașcăuți. Fiindu-ne frică să rămânem peste noapte în casele noastre, împreună cu vecinii ne-am ascuns în beci. Unde am coborât saltele, pături, cearceafuri, fotolii pliante, ca să avem pe ce dormi, și am dormit, dacă putem să numim somn faptul de-a rămâne până în zori cu ochii deschiși sau de-a tresări la fiecare detunătură de proiectil. Vuietele îngrozitoare ale obuzelor îl înspăimântase și pe copilul meu de un an, care nu se mai putea opri din plâns. Ecourile bubuiturilor pătrundeau la noi prin răsuflătoarea din beci, încât aveai impresia că ele cădeau chiar la doi pași de noi. Ecoul de afară era atât de înfiorător, că aveai impresia că uite, s-a întâmplat nenorocirea și vreun obuz ne-a distrus casa. Dar, slavă Domnului, totul a fost OK.
În beci i-am primit și pe vecinii noștri, cu cei trei copii ai lor, și, în total, împreună cu ei, eram nouă oameni. Și alți consăteni de-ai noștri și-au deschis ușile beciurilor pentru vecinii lor. Oamenii cooperau, se ajutau, împărțeau produsele între ei.
Dimineața, mama mea a decis că trebuie să coacă pâine, fiindcă noi rămăsesem fără pâine. Pentru asta ar fi trebuit să iasă afară, să traverseze curtea și să înconjoare casa noastră cu două etaje. Acolo, în spatele ei, se afla bucătăria de vară, unde mama merse să coacă pâinea. În timpul ăsta, eu și cu fratele meu strângeam lucrurile mai importante din casă și le căram în beci, ca să salvăm ceea ce se mai putea salva, dacă, Doamne ferește, ar fi căzut vreun proiectil peste casa noastră.
Când începu canonada, mama se afla în bucătăria de vară. Eu i-am dus pe copii în beci și m-am întors la ea: „Mamă, lasă pâinea și vino și tu cu noi!”, dar ea n-a vrut, după ce câteva ore bune plămădise, frământase și dospise pâinea. În clipele alea când proiectilele zburau pe deasupra capetelor noastre, mama se pregătea să pună aluatul în tăvi, iar tăvile să le bage cu cârpătorul în cuptor, unde pâinea s-ar fi rumenit sub impactul jăraticului. Nu putea să întrerupă procesul în punctul lui culminant, după ce muncise atâta. Deci nu m-a ascultat și nu a mers după mine în beci, ca să se ascundă, preferând să rămână și să salveze pâinea în loc să-și salveze viața.
Obuzele șuierau deasupra casei noastre, iar eu și cu fratele meu stăteam și plângeam în beci, fiindu-ne teamă ca mamei să nu i se întâmple vreo nenorocire. În timp ce obuzele cădeau în diferite colțuri ale satului, mama veghea ca pâinea să nu se ardă în cuptor. Stătea cu cârpătorul în mână, pregătindu-se să scoată tăvile din îmbrățișarea prietenoasă a spuzei. Pe ea nu o speriau obuzele care detunau în jur, ci ca pâinea să nu se ardă în cuptor. Ea, care trecuse prin foamete, știa prețul pâinii. Când i se păru că pâinile se rumeniră destul, le scoase din cuptor și le duse în casă.
Bucătăria asta unde era cuptorul și unde trebăluia mama se afla deasupra beciului, unde noi ne-am ascuns. În principiu, ea ne auzea când o strigam din beci. Noi îi spuneam: „Mamă, lasă pâinea aia și vino la noi!” Iar ea ne striga de sus: „Nu vă faceți griji, aici peretele casei e foarte solid și niciun proiectil din lume nu o să-l poată străpunge. Nu vă faceți griji, eu sunt lângă perete”. Și iată așa a copt mama pâine, printre bubuituri și explozii.
Am dormit și următoarea noapte în beci, împreună cu vecinii noștri. Tatăl meu era camionagiu, angajat într-o companie de transport internațional, și când au început să ne bombardeze satul, șofa pe undeva prin Austria și nu știa de năpasta care s-a abătut asupra noastră. Când fusese sistat curentul electric, muriseră și cele vreo zece-douăsprezece telefoane din satul nostru, în frunte cu telefonul nostru, și tata nu putea să ia legătura cu noi, cu toate că încercase de nenumărate ori.
Când a fost restabilită legătura telefonică, a dat buzna la noi toată mahalaua. Toți au făcut coadă la telefonul nostru ca să le spună rudelor lor că sunt bine.
Nu, nu am luat și animalele cu noi în beci. Purcelușii, nutriile, rațele, găinile, gâștele, iepurii au rămas afară. Nu pot să uit nici acum cât de deznădăjduit mai urla câinele nostru și cum urletul lui se împletea cu urletele celorlalți câini din sat. Urletele astea prevesteau niște mari tragedii.
A doua zi, proiectilele vrăjmașe au răpus patru oameni și pe toți la aceeași răscruce. Primul a fost ucis un bărbat. Omul, pur și simplu, mergea pe drum, când un proiectil a căzut alături de el și l-a doborât la pământ. Asistenta medicală l-a văzut și s-a repezit la el ca să-i acorde primul ajutor, dar în timpul acesta a căzut un alt obuz, exact în același loc, și a trântit-o și pe ea la pământ. Altcineva, care trecea pe drum, alergă la biata femeie, ca să-i vină în ajutor, când mai căzu o ghiulea și îl omorî și pe el, pe loc. Cei trei oameni s-au prăpădit încercând să se ajute unul pe altul. Cea de-a patra victimă a fost o băbuță. Ucisă chiar în pragul casei ei, distrusă de același obuz.
În urma celor întâmplate, sovietul sătesc a luat decizia să evacueze locuitorii din sat. Împreună cu alții locuitori ai satului, m-am refugiat și eu.
Noi aveam în garaj trei automobile și în cele trei mașini ne-am îmbarcat noi, vecinii noștri și rudele noastre, alături de care, în acele nopți de tristă pomină, am stat ascunși în beci. O mașină o conducea mama mea, la volanul alteia se urcase un cumătru de-ai mamei, iar în cea de-a treia – vecinul, cu familia lui.
Cei care nu aveau mașini s-au adunat în mare grabă în anumite zone ale satului, unde obuzele nu ajungeau, cu boccelele în spate, pentru a se urca în benele faimoaselor autocamioane ZIL, puse la dispoziția oamenilor de conducerea sovietului sătesc și a colhozului (pe atunci încă nu fusese desființat), fiind duși până la Ivancea, unde erau debarcați la marginea magistralei Bălți-Chișinău, fiind lăsați să se descurce mai departe pe cont propriu. Iar camionagiii virau îndărăt, ca să-i scoată din satul acoperit de fum și cuprins de flăcări și pe ceilalți mașcăuțeni, pe care din nou îi dădeau jos la marginea drumului, iar ei se întorceau în satul bombardat, pentru a-i lua și pe ultimii oameni.
Refugiul a durat vreo trei săptămâni.
Mămica ne-a dus la căminul în care aveam camera noastră, ne-a ajutat să ne cărăm lucrurile, dar ea s-a urcat în mașină și s-a întors în Mașcăuți. Eu și cu fratele meu am căzut în genunchi în fața mașinii și o rugam să nu plece, să rămână cu noi, dar ea n-a vrut: „Voi nu înțelegeți, cum să las casa și dobitoacele singure?” Da, mama s-a întors la Mașcăuți ca să aibă grijă de animale și de casă. Casa au construit-o cu mari sacrificii. De la vârsta de 14 ani tatăl meu a rămas orfan de tată, iar mămica crescuse fără mamă. De aceea, ei și-au întemeiat gospodăria de la zero, singuri, doar cu mâinile lor, fără să fi primit nimic de-a gata sau să-i fi ajutat cineva. Inclusiv, casa. Pentru mama mea, casa era ceva sfânt și ea asta ne spunea când noi am căzut în genunchi în curtea căminului, în fața mașinii ei, rugând-o să nu se întoarcă în Mașcăuți. „La casa asta am muncit o viață, cum s-o las de izbeliște?” „Mama, nu trebuie să te întorci sub niciun chip. Nu vezi ce se întâmplă acum în satul nostru?” îi spuneam eu. „Și ce-o să-i spun eu tatei când s-a întoarce acasă și o s-o găsească prădată? Și apoi, cum să las animalele alea să moară de foame? Voi înțelegeți că lor nu are cine să le dea de mâncare, iar dacă nu o să le hrănească nimeni, o să moară?” L-am apucat de mână pe fratele meu și ne-am ridicat în picioare. Am înțeles că mama trebuia să se ducă acasă și nu am mai încercat s-o oprim. Doar că după ce a plecat am mai stat mult timp în curtea căminului uitându-ne în lungul drumului, de parcă ne așteptam că o să revină. Dar mama nu s-a întors, iar problema era că iar se întrerupse legătura telefonică și nu puteam să-i telefonez. Nu mai mergeau nici autobuzele spre satul nostru.
Ce bucurie când peste câteva zile a venit mama singură ca să ne viziteze și a stat câteva ore la noi, apoi s-a întors la Mașcăuți. Mama venea de două-trei ori pe săptămână la Chișinău ca să ne vadă. Avea mașină și permis de conducere și nu-i era frică de nimic. Venea de două-trei ori pe săptămână ca să ne aducă vești despre ea și de mâncare, căci de mâncat nu prea aveam ce mânca, pentru că rafturile magazinelor erau goale. Nu se găsea nimic prin băcănii. Nimic. Dispăruse până și pâinea din prăvălii. Marea problemă era că ne deconectaseră gazul și nu mai puteam găti nimic. Unii oameni improvizaseră plite sau grătare în curtea căminului și acolo bucătăreau. Noi însă făceam de mâncare la balcon. Soțul meu găsise te miri știe unde o spirală, o montase pe o cărămidă și deja puteam găti și noi. Pe cărămida aceea făceam de mâncare din proviziile pe care mama mea ni le aducea de două-trei ori pe săptămână. Venea, ne aducea provizii, o vedeam și ne vedea că suntem sănătoși și pleca înapoi.
Erau atât de dureroase despărțirile de mama. Fratele meu o apuca de poalele rochiei și o ruga să nu se ducă, și ea, plângând, ieșea din casă și se urca la volan și pleca, spunându-ne să nu ne facem griji, că ea noaptea o să doarmă în beci.
În fața căminului se afla un stadion, unde mergea să se joace Adrian. Din când în când el își părăsea tovarășii de joacă și apărea sub balconul nostru, întrebându-ne: „Încă nu a început buletinul de știri?” Și noi așteptam buletinele de știri pentru a afla ce se mai întâmplă acasă. Se citeau și listele cu morți și noi ne temeam să nu încapă în acea listă și numele mamei.
Primul buletin era la ora patru, iar următorul – la șapte, dar cel de la șapte repeta, în mare, ceea ce s-a spus la patru. De aceea, așteptam cu nerăbdare să vină ora patru. O aștepta și Adrian. Parcă-l văd și acum cum venea sub balcon și striga dacă n-a început jurnalul de la ora patru.
