Cristrian Sturza propune o carte foarte curajoasă din punctul de vedere al mesajului pe care îl poartă: Dragoste și dioxină (București, Editura Vinea, 2023). Ne‑am obișnuit să idealizăm sentimentul de dragoste, să‑i dăm conotații multiple în ton cu toate volutele ființei, în concordanță cu evoluția individuală a fiecăruia dintre noi. Dar ce se întâmplă atunci când acest sentiment încetează să mai existe, însă este în continuare mimat? Apare acea neliniște toxică, dioxina. Problema e următoarea: în ciuda faptului că produce ravagii sufletește și uscăciune sprituală, aceasta e și un declanșator al unor stări paradoxale, care, în multe situații, conduc spre poezie de calitate. Nu e o regulă, firește.
Individul continuă nu să trăiască, ci să viețuiască, raportându‑se la universul său familiar, la rutina sa care îi conferă siguranță: „dragostea te va rupe în fâșii”/ însă eu nu știam aceasta/ nu nu știam că dragostea va/ trebui suportată zilnic în doi/ adăpostiți sub un iglu de gheață/ în colțurile unei camere de gheață/ plină de liniște și de singurătate/ ca de o guașă neagră din tub/ de negru de fum direct din tub/ și într‑o stare de somn profund/ în care numai inimile noastre/ palpită încă simultan aproape/ nu nu știam că dragostea va/ trebui suportată zilnic în doi/ tu -o reflexie a mea în oglindă/ eu – o reflexie a ta în oglindă/ fiecare dintre noi trăind/ numai în imaginația celuilalt”.
Prin acest citat stabilesc un pact cu cel care citește aceste rânduri. Știm cu toții că celălalt e un produs al imaginației noastre, dincolo de întreaga filosofie ce se desparte de ideea de eu ca centru al lumii întru înțelegerea aproapelui, nu în sens creștin, ci umanist, în general. La fel se întâmplă și cu imaginarea persoanei iubite. Știm asta de la vechii greci, prizonieri și ei, oricât de avizi căutători de adevăruri, propriilor proiecții și așteptări. Celălalt mă face fericit doar dacă corespunde ficțiunii mele, dacă nu iese din scenariul avansat de mine.
Distorisiunile ce apar – împreună cu întreagă recuzită etică imersă – fac ca întreaga realitate să funcționeze în paradigma lipsei de ordine și într‑o neașezare vecină cu stările clinice. Apare tentația evadării din planul realității în cel al unei suprarealități induse. Alterarea simțurilor nu schimbă de fapt nimic. Otrăvurile nu mai sunt alcooluri, nici alte substanțe mai îndrăznețe, ci mici cianuri cotidiene, toate prinse în ecuația unei lipse imperioase a sensului vieții și a rostului individual: „ea era cea mai frumoasă fată din lume/ și avea cele mai frumoase mâini/ atunci când spărgea fiola de sticlă/ și îmi turna cianura în pahar/ la masă în acel restaurant/ în timp ce eu nu mai puteam decât/ să o privesc în ochi hipnotizat/ și să îmi beau paharul foarte calm/ pentru că tot ceea ce face ea/ (știam aceasta de la început)/ e doar pentru mine e spre binele meu/ e doar pentru mine e spre binele meu”. Autorul stăpânește bine antifraza, care de multe ori se manifestă prin poeme întregi. Acestea nu trebuie înțelese în litera lor, ci pe dos. Cristian Sturza ia lumea în răspăr. Se ia pe sine în răspăr. Doar în acest fel poate ajunge mai aproape de adevărurile pe care le vizează. Dioxina, cuvântul din titlu, poate fi calea de acces la înțelesul multor texte din carte. Sigur că acest volum implică și alte interpretări, doar că prefer cumva să merg pe linia sugerată de autor, care încearcă o adecvare la subiect a temei dragostei, totodată limitând generalizările excesive. Îmi place în mod deosebit un text pe care îl transcriu aici: „cândva o fată m‑a luat de mână/ atunci când mă oprisem dezorientat pe stradă/ și m‑a condus în camera ei sub pământ/ în subsolul unui bloc de locuințe/ să trăim acolo și să îmbătrânim împreună/ și să naștem copii înrudiți cu noaptea/ să împletim lănțișoare din oase/ și brățări din fire de păr incolore/ între tapiserii de pânze de păianjen/ și țevi de gaze precum tuburi de orgă/ în labirintul nostru de frig și letargie/ sub stelele de mucegai/ de pe tavanul negru ” (În subsol). Ceea ce e uman prevalează asupra celorlalte componente ale vieților noastre marcate de confuzie și delăsare. Cristian Sturza se dovedește a fi un poet relevant într‑un context literar ce pune preț mai mult pe depersonalizare decât pe dimensiunea intimă, individuală. Realitatea celuilalt – chiar și atunci când e luată în răspăr – apare cât se poate de autentică, de o trăinicie testată deja de autor prin diverse tehnici de destructurare. Uneori, ca să ne dăm seamna ce e cu noi, avem nevoie de o doză de toxicitate care să ne trezească simțurile.