(Continuarea interviului din numărul 26)
Radu Vancu: „ S‑a pierdut un patrimoniu formidabil pe care l‑ar fi putut produce femeile în artă, în științe, în toate lucrurile pe care le atinge creierul omenesc”
Apropo de literatură și femei. Poeta Svetlana Cârstean se întreba, tot în cadrul unei „Întâlniri Lyceum”, de ce doar femeia e cea care trebuie să‑și ajute soțul care creează. Și când vom vedea bărbați – care nu profesează în branșa artelor – ajutându‑și soțiile artiste, acordându‑le timp, asigurându‑le confortul și spațiul necesar? De ce? Când?
Observația Svetlanei e profund adevărată, nu în sensul că toate soțiile de scriitori sunt dispuse să urmeze chestia asta atât de nedreaptă, în care ele trebuie să organizeze viața scriitorului, ea bate mult mai adânc și e cu atât mai dureroasă. În primul rând, e vorba despre nedreptatea asta de rol de gen, pe care a adus‑o mitul scriitorului bărbat, căruia totul trebuie să i se subordoneze în jur. Femeia abia pe la jumătatea secolului XX capătă dreptul de a avea acces liber la toate formele de educație, foarte târziu în istoria lumii. Evident că nu putea să producă decât prin accident literatură. Când să o producă, cum, cu ce instrumente, de unde să găsească banii necesari ca să poată să scrie și altcineva să vadă de familie? Pentru că bărbatul, cum zice și Svetlana, nu are această generozitate de a interveni și de a suplini acolo unde este nevoie de el. M‑am uitat pe antologia literaturii engleze, făcută de marele critic american Harold Bloom, The Best Poems of the English Language – ea cuprinde opt secole de literatură și 11 scriitoare. Foarte puține. E o disproporție enormă, și nu pentru că Bloom era un machist sau un sexist – în canonul occidental, dacă ne uităm la listele finale cu propuneri de canon pe care le atașează criticul, vedem foarte multe scriitoare, el știa că scriitoarele în secolul XX au produs literatură extraordinară –, ci pentru că, istoric vorbind, până atunci femeii i se interzisese – de fapt, acesta e cuvântul tare și exact – accesul la producția literară. Libertatea de a scrie mai presupune o slujbă, un statut social, economic și financiar, suficient de permisiv. Pe toate acestea femeia le‑a obținut foarte târziu, dar după ce le‑a obținut (și le‑a obținut definitiv cam prin 1940‑1950 în toate culturile lumii, în unele nu le‑a obținut nici până acum, de fapt), în primul rând accesul la educație, situația s‑a echilibrat formidabil de repede. Acum, în literatura română sunt mai multe scriitoare bune decât scriitori buni. Lucrul acesta e cu atât mai întristător – te gândești la miile de ani de istorie, în care femeilor le‑a fost interzis dreptul de a scrie, te gândești la cât a pierdut umanitatea pentru că o jumătate a umanității n‑a lăsat altă jumătate a umanității să fie, și ea, creatoare. S‑a pierdut un patrimoniu formidabil pe care l‑ar fi putut produce femeile în artă, în științe, în toate lucrurile pe care le atinge creierul omenesc și pe care le atinge inima omenească. Acum e timpul să recuperăm, la asta cred că bătea întrebarea Svetlanei Cârstean. E nevoie ca ambii soți să pună umărul la această mică bulă necesară, pe care fiecare dintre noi o necesită în jurul lui pentru a deveni cu adevărat creator.
Recuperarea e cam lentă în sistemul educațional, nu‑i așa? Elevii din România, când ajung la bacalaureat, dau examen și sunt întrebați doar din operele unor scriitori bărbați.
Pentru mine e un scandal și o rușine că în canonul didactic românesc există 16 scriitori, toți bărbați. Nu e nicio femeie. Era până acum câțiva ani o prozatoare interbelică formidabilă, Hortensia Papadat‑Bengescu, foarte dificilă, e adevărat. E greu să faci elevii să o iubească, dar e greu să‑i faci să îl iubească și pe Sadoveanu, de exemplu. A fost și ea eliminată, iar acum, elevul, dacă are ghinion de un profesor care merge pe litera curriculumului, poate să termine școala crezând că femeile nu știu sau nu pot să scrie literatură, că e o treabă de bărbați și termină, de fapt, cu un mindset foarte machist, sexist și discriminatoriu. Repet: asta pentru mine e o rușine. S‑a discutat foarte mult în România în ultimul deceniu despre asta și eu nu înțeleg de ce nu se găsește la Minister resursa, voința de a schimba lucrul acesta, care mi se pare atât de simplu.
În familia dvs. cum se întâmplă? Cine vă asigură condițiile necesare pentru a crea?
În familia mea, eu am noroc în mai multe feluri. În primul rând, am norocul unui job, cel de profesor la facultate, care îmi lasă mai mult timp pentru scris decât altor oameni. Sigur că trebuie să produci articole, studii, cărți, dar ai timp mai puțin în care te duci să predai și ai timp mai mult pentru scris. Al doilea noroc pe care‑l am este că eu vin dintr‑o familie numeroasă, sunt cel mai mare din cinci frați și am învățat să‑mi fac temele și să scriu chiar și când în jurul meu e gălăgie. Am învățat să‑mi dezvolt un sistem de protecție față de ce‑i în jur. Eu pot să scriu oricât de mult haos și scandal e în jur și pot să trec foarte repede, în 10‑15 secunde, de la modul de funcționare pentru realitate la modul de funcționare pe ieșire din realita‑ te, cum e scrisul. În al treilea rând, am norocul unei familii care respectă meseria mea de scriitor, dacă aceasta e o meserie, dar în același timp nu dă doi bani pe prostiile pe care le scriu eu, adică nu citește ce scriu, nu pune presiune… Poate să pară un răsfăț ce zic, dar chiar e un mare noroc. Pot cita cazuri care s‑au lăsat cu divorțuri, cu ruperi de familie, de prietenii, cu scandaluri, procese, pentru că oamenii se recunosc uneori chiar când tu nu‑i descrii acolo și când nu te gândeai la ei. Asta generează probleme foarte mari. Din fericire, am o familie în care și soția, și fiul, și mama, frații, surorile, pur și simplu, nu mă citesc, se amuză că văd pe Facebook toate poveștile care se învârt în jurul literaturii și al scrisului, mai fac mișto de mine, cu tandrețe și cu drag. Mă mai tachinează la întâlnirile de familie, dar nu pun presiune pe mine și asta îmi dă o libertate, pe care eu o apreciez și pentru care le sunt realmente foarte recunoscător.
