Uite cum a trecut timpul și nimic nu s‑a schimbat. Poate asta e fraza care înmagazinează tot ce s‑a întâmplat acolo, în noaptea aia. Cum inimile noastre, ale tuturor, au ars odată cu tavanul. Cum orice speranță că mâine va fi mai bine a dispărut odată cu pielea. Cum noi, oamenii, am rămas cu cicatrici în suflet. Și pe corp. Și doare… Dar să o luăm cu începutul.
Trăim toți într‑o lume aparent normală, unde durerea stă la colțul străzii și ne pândește. Mergem la job, ne ocupăm de ale noastre și uneori ne dorim să mergem la un concert ca să ne mai desprindem de agitația zilnică. Măcar pentru câteva ore să intrăm în altă lume, mai frumoasă, mai liniștitoare… Să simțim cum sufletul nostru se armonizează odată cu muzica, cum toate durerile sunt înțelese. Într‑un mediu sigur, în care nimic nu se poate întâmpla. Și apoi mergem înapoi acasă, adormim și dimineața o luăm de la capăt, apucându‑ne iar de‑ale noastre.
Brusc te lovește. Tavanul arde, oamenii fug disperați. Se calcă în picioare. Un om „nu mai are pleoape”. Ce s‑a întâmplat cu atmosfera care‑ți inunda sufletul de bucurie? De ce suntem în acest iad? De ce mă doare carnea? Unde suntem? Și doare din ce în ce mai tare. Apoi leșini.
Te trezești la spital. Și aici vine partea cea mai bună. Un spital în care sunt și ceilalți ca tine în diferite stadii. Un spital unde suferința noastră nu contează, pentru că deja „avem de toate”. Unde aparența contează mai mult decât durerea noastră, unde orice urmă de încercare de a fi mai bine este refuzată, pentru că spitalul este echipat cu tot ce trebuie. Aparența. Noi nu contăm, suntem doar un număr vizitat din când în când de vedete pentru a arăta cât de bine o ducem.
Orice ajutor din exterior este refuzat. Iar atunci când ai noștri încearcă să ne aducă ceva, trebuie să o facă pe ascuns. Și ne doare. Ne doare carnea, ne doare când vedem cum cei din jurul nostru mor pe rând, ne doare că suntem aici. Și suntem total lipsiți de orice putere.
Unde sunt spitalele care ar trebui să ne ajute? Unde sunt cei care ne promit că mâine va fi mai bine? Dar acel mâine nu vine niciodată, doar vine un mâine plin de durere și de ,,băițe”. Băițe fără anestezie, băițe care rup bucăți din sufletul care speră să fie încă salvat. Dar fiecare zi ne aduce mai departe salvarea. Pentru că nimic nu se schimbă niciodată, e doar durere și atât.
Haideți să schimbăm ceva. Să ne salvăm pe noi. Să vedem cum lumea asta plină de dezinteres este tămăduită (ironic, într‑un loc unde noi trebuia să fim tămăduiți). Dar ne lovim de un refuz pentru că, iată, „avem de toate”.
Și apoi vine momentul în care rănile se mai prind un pic. Dar ești dat afară din spital. Din locul unde trebuia să te vindeci, ești aruncat în haita lumii. Când minciunile prezente până acum își fac loc între tine și sistem. Și vrei mai mult.
Vrei să fii salvat. Și fugi cu frică. Fugi într‑un loc unde „băițele” se fac cu anestezie (iată un loc minunat, unde metodele medicale au evoluat).
Dar te întrebi citind: de ce la noi nu se poate? De ce totul trebuie să fie într‑o totală păcăleală care să își pună amprentele pe noi? De ce la noi nu găsim sprijin adevărat? De ce s‑au întâmplat toate astea? Aceasta este fraza pe care tot mi‑o repet de la început spre sfârșitul care nu s‑a terminat. Și în stilul ăsta nu se va termina niciodată.
Noi suntem martori ai unei situații ce se poate repeta oricând. Noi ajutăm prin atitudinea noastră dezinteresată și uite cum trăim cu frica (poate inconștientă că nu am asistat personal încă) că și nouă ni se poate întâmpla oricând. Dar știți ce e cel mai dureros?
Că noi putem schimba ceva. Putem să ieșim în stradă, ne putem opune obișnuințelor din țara noastră. Putem face ceva. Noi, care suntem unul, ne putem aduna și spune ce ne doare. Să nu se mai repete niciodată ce a fost.
Și știți cât de ușor este? Iată cum autoarea ne arată că doar câteva precauții – să fie totul așa cum trebuie, ca într‑o țară care are grijă de oamenii ei – ne pot salva. Și e atât de ușor. Dar avem nevoie de interes față de semenii noștrii, nu de lene și lehamite.
Când se vor schimba toate astea? Când vom fi cu adevărat protejați în țara în care trăim? Când vom fi luați în seamă și cum ne putem vedea văzuți, cu durerea pe care o suportăm în suflet?
