Trebuie să ne refacem legăturile unii cu alții
Alina Purcaru: „Scrisul este o formă de a procesa absurdul și violența din jur”
Dragă Alina, de curând ai publicat o nouă carte formidabilă (!!!) de poezie la Editura Cartier – Clivaj Fidelitate. Când și cum s‑a turnat „fundația”, s‑au cărat „bolțari” s‑a adus „fierul forjat” și s‑au hrănit „muncitorii”acesteicărți?
Mulțumesc mult pentru vorbele tale bune, dragă Maria. Și pentru atenția cu care ai citat exact dintr‑un poem, care e atât de important pentru osatura cărții. Am început să scriu la cartea asta la scurt timp după ce Tot mai multă splendoare a început să se miște în lume. Dar nu am început cu începutul a ceea ce e acum Clivaj Fidelitate, ci cu partea din mijloc. Am vrut să scriu o carte de poeme în proză care să fie centrată pe un spațiu și un timp anume, perioada de tranziție într‑un oraș minier din Hunedoara, un soi de autoetnografie care, pe parcurs, și‑a ieșit din matcă. Planul inițial a fost deturnat de niște schimbări radicale din viața mea, care mi‑au dat o acuitate și un simț al urgenței cu totul noi. Dacă am scris mai lent partea din centrul cărții, într‑o perioadă mai așezată din viața mea, restul a țâșnit și a dat peste cap orice aș fi plănuit inițial. Am știut în acest timp că totul e parte din același corp, chiar dacă ritmurile sunt diferite. E vorba de aceeași devenire, care își include sursele, și așa am ajuns la forma cu care cartea a ieșit în lume.
Am formulat prima întrebare făcând trimitere la poemul De unde începem, căci imaginea casei de acolo m‑a trimis cu gândul la interviul realizat de Corina Giurgia pentru Carte și miere, unde spuneai că volumul Tot mai multă splendoare, publicat tot la Editura Cartier, este cartea în care te‑ai simțit „cel mai acasă”. Zi‑mi, te rog, unde te simți sau cum te simți în noul tău volum de poezie?
E foarte aproape de mine, e ca și cum aș vorbi despre însuși felul în care vorbesc în timp ce vocea mi se precipită, de parcă încă aș alerga la un maraton. O simt foarte riscantă, cum am simțit și Tot mai multă splendoare, e o carte care are mult material autobiografic și care mă expune mult. Nu am făcut‑o din exhibiționism, ci din dorința de a deschide un spațiu în care stările, trăirile și crizele, personale și colective, să poată fi primite și procesate, acceptate. Mă simt expusă și foarte eu în cartea asta, nu am nimic de refăcut sau de retras din tot ce ține de expresie și de structură.
În același interviu, despre care spuneam mai sus, ai zis că Tot mai multă splendoare e o carte a „rupturilor”. Pe mine și titlul cărții Clivaj Fidelitate m‑a făcut tot la rupturi să mă gândesc. Oare a fost cazul și aici?
Da. Au fost niște despărțiri majore în viața mea, niște regândiri esențiale ale modului în care pot să fiu în lume și în propria existență. E și o carte a căutării unei noi forme de expresie pe care o pot elabora pentru poezia pe care o scriu. E o carte a rupturilor, a doliului, a trecerilor, dar și a speranței, care nu e un cuvânt și atât, ci substanța care te ajută să stai cu durerea, ca un tonic sau anestezic chiar, când nimic nu mai funcționează.
Ai un vers în poemul Notiță despre monstruozitate la care am tot revenit după ce l‑am citit: „îndrăznesc să scriu, deși nimic nu îmblânzește dezastrul”. Ce înseamnă pentru tine, personal, să scrii în fața dezastrului mondial? Este o formă de rezistență?
E o formă de a procesa absurdul și violența din jur, de a aproxima o înțelegere și de a mă edifica. E o formă fermă de refuz modul în care eu spun că văd, împreună cu alții, că ceva rău și agresiv distruge vieți și valori și că asta nu e drept, nu are nicio justificare și nu trebuie să continue.
Tot de acolo este și versul „adevărații monștri au inimi neîmblânzite”. M‑a făcut să mă gândesc la monștrii mari, la tiranii lumii cu scaune în Rusia, Iran, America, de pretutindeni, dar și la minorii din județul Timiș care l‑au omorât pe Mario. În era digitalizării, ce ar putea îmblânzi inimile încă din copilărie? O mai poate face poezia? Cui crezi că îi revine această misiune de „îmblânzire” a micilor inimi pentru a preveni monstruozitățile?
Nouă, tuturor, prin felul în care putem să ne educăm reflexele și să alegem zilnic grija în locul nepăsării, atenția în locul enervării, înțelegerea în locul respingerilor. Poezia o poate face, artele o pot face, cât timp nu sunt măcelărite sau enclavizate în zone accesibile doar câtorva, din ce în ce mai puțini. Trebuie să ne refacem legăturile unii cu alții, ca societate, să ne dăm unii altora șansa de a deprinde un fond stabil de valori comune. Dacă vom continua cu segregările între cine are și cine nu are și nu merită să aibă acces la educație, la grijă, cultură sau sănătate, ne vom trezi cu violență în forme tot mai dure.
De‑a lungul timpului, ai realizat interviuri cu mai multe personalități culturale de talie internațională. Ți s‑a întâmplat să primești un răspuns care să aibă un efect puternic asupra ta, care să‑ți fi schimbat perspectiva asupra poeziei sau chiar a vieții?
Fiecare întâlnire cu oameni importanți pentru formarea mea a lăsat urme. Îmi amintesc de întâlnirea cu scriitoarea Olga Tokarczuk, care mi‑a povestit cât de important a fost pentru ea să recupereze vocile unor femei ignorate de istorie, de cea cu Kapka Kassabova, un izvor de empatie și una dintre cele mai atente persoane pe care le‑am întâlnit. Ea mi‑a vorbit despre importanța deschiderii și a atenței pentru omul de lângă tine, indiferent că îți e străin. Îmi amintesc de energia rebelă a Clarei Usson, de puterea cu care respingea violența, genocidurile și explicațiile oficiale pentru astfel de atrocități. Îmi amintesc de calmul lui Tarcy Chevalier, de siguranța propriilor unelte, de așezarea pe care simți că a găsit‑o în propriul scris, stări care pur și simplu te inspiră să ajungi și tu în astfel de locuri, care îți amintesc că așa ceva chiar e posibil. Mi‑l amintesc pe extraordinarul Sjón spunând că poeții chiar pot îmblânzi răul și că de asta sunt periculoși, de asta ajung să fie persecutați. Am avut parte de foarte, foarte multe întâlniri cu sens, care mi‑au adus și o cunoaștere nouă, și emoție. Mai aproape de noi, trebuie să spun că prietenele mele scriitoare m‑au învățat mereu despre curaj și mi l‑au alimentat când se pierdea în păpușoi. Prietenia sau admirația plină de emoție pentru cineva au puterea de a schimba enorm.
Dat fiind că faci și critică literară, și recomandări de carte, aș vrea să te întreb: cum vezi poezia românească contemporană? Putem vorbi despre teme care unesc poezia postdouămiistă? Și există caracteristici care se profilează clar în această perioadă?
Se scrie mult și divers, e un mediu în care poete și poeți de vârste și orientări foarte diferite își scriu și publică volumele. Despre poezia nouă și foarte nouă aș spune că aduce mai multă implicare politică, mai multă dezinhibare, dar nici aici nu e o matriță, deși se pot distinge direcții. Se scrie bine poezie feministă, poezie protestatară, ca și o poezie de cartografiere a cotidianului minat de fel de fel de crize. În contiunare, poezia rămâne cea mai reactivă substanță la tot ce înseamnă tumul social și politic, la tot ce înseamnă prag de transformare profundă în lumea din jur.
Din 2025, Muzeul Național al Literaturii Române oferă burse de creație. Ai fost printre primii beneficiari ai acestei burse. Ai lucrat la un nou proiect literar în cadrul rezidenței de la Chișinău?
Am avut acest mare noroc de a beneficia de o bursă de creație extrem de folositoare. Am putut să scriu la primul meu roman, un șantier deschis de ceva vreme, să‑mi fac ordine în gânduri, să văd încotro se duce cartea, să‑mi retrezesc și realimentez pofta de scris proză. E un act diferit de scrierea poeziei, sau eu așa îl percep. Mie îmi cere o imersare cu mult mai intensă în lume pe care vreau să o aduc în pagină. Am nevoie de mult mai mult timp, de mult mai multă izolare și dedicare exclusivă scrisului. Scrierea prozei îmi pare egoistă, suportă mult mai puține munci în preajmă, așa că această bursă chiar mi‑a dat șansa să mișc lucrurile din loc cu cartea și sunt extrem de recunoscătoare Muzeului Național al Literaturii Române pentru asta.
