Grigory Semenchuk: „Doare să știi că orașul pe care-l iubești aproape că nu mai există”
Cum ți‑ai petrecut prima zi de război? Unde ai fost pe 24 februarie și ce planuri aveai pentru acea zi?
Pe 24 februarie, m-a trezit soția și mi-a spus că a început războiul. Nici nu am avut timp să ne terminăm cafeaua. Sirenele răsunau deja în tot orașul. Ne-am luat rucsacurile cu toate cele necesare, pregătite de aproximativ o lună, și am ieșit afară. Primul lucru pe care l-am văzut a fost rândul la bancomatul din fața casei noastre. Apoi am încercat să intrăm în adăpostul anti-bombe. Adăpostul casei noastre era, însă, închis. Așa că ne-am întors acasă, am băut cafea și am citit știrile. Apoi am încercat să luăm micul dejun, dar nu am reușit. Din cauza stresului, mâncarea ni se oprea în gât. Pe 27 februarie, trebuia să am un concert al trupei mele BRAT, la Kiev. Organizatorii m-au contactat și mi-au spus că totul a fost anulat și că deja plecau de la Kiev. După aceea, eu și soția mea am citit din nou știrile. Atunci ne- am și certat puțin despre ce să facem în continuare. I-am sugerat soției mele să meargă la prietenii mei din Germania. Ea a refuzat. Apoi m-am dus la magazin, era multă lume, era panică, oamenii măturau totul de pe rafturi. Pe internet, au început să distribuie datele bancare pentru donații către armata ucraineană. Le-am scris tu- turor prietenilor mei din străinătate ca să distribuie aceste informații și să strângă bani pentru a ajuta armata noastră. În această zi, am avut planificată o întâlnire online cu mișcarea europeană Emaus (sunt delegatul național al acestei mișcări din Ucraina). Toată lumea mă întreba cum mă simt, dar nu puteam explica nimic, eram cuprins de panică. Seara am fost la teatrul unde lucrează soția mea și, împreună cu toată echipa, am curățat subsolul ca să avem acolo un adăpost sigur anti-bombă. Au mai fost câteva alerte de raid aerian pe parcursul zilei. Seara ne-am întors acasă. Adăpostul anti-bombă al casei noastre era deja și el deschis. Ne-am întors să pregătim cina, pe care nu prea am putut să o mâncăm. Și în fiecare secundă, verificam știrile. De fapt, exista un sentiment de ne- putință totală și panică, care era imposibil de controlat. Absurdul realității și confuzia – despre ele a fost prima zi de război la scară largă.
Cum a fost prima ta noapte de răz‑ boi? Ai reușit să adormi?
Mi-a fost dificil să adorm, în primul rând, din cauza stresului. Mi se părea că nu va mai fi posibil să adorm niciodată. Sunt o persoană care doarme foarte bine. Prin urmare, îmi amintesc toate cazurile mele de insomnie. Acesta a fost foarte special. Creierul meu nu mai era capabil să proceseze cantitățile enorme de informații. Dimineața, am început să dorm în hopuri, mă trezeam și citeam știrile, apoi încercam să adorm din nou. Dimineața era plină de anxietate. În general, somnul mai mult sau mai puțin normal a revenit mai târziu, după câteva săptămâni.
Ce ai învățat din acest război?
Bunica mea îmi spunea adesea povești despre cel de-al Doilea Război Mondial. Ea a supraviețuit acestui război în copilărie. Își amintea bine tot ce s-a întâmplat în acele timpuri. Ea știa și de la frații ei mai mari despre Holodomor și despre „prețul pâinii de pe masă” (obișnuia să folosească deseori această expresie). Cealaltă bunică a mea s-a născut în Siberia, din cauza faptului că bunicul ei a fost deportat în Siberia de la Donețk în timpul colectivizării. În aceste luni, m-am ciocnit de experiența bunicilor mei – războiul, Holodomorul și deportarea. Așa că acum știu din proprie experiență cum e atunci când vin în țara ta oameni care se comportă mai rău decât naziștii în al Doilea Război Mondial, oameni care transportă grâne din teritoriile ocupate, care deportează oameni din Mariupol în Orientul Îndepărtat. De asemenea, am învățat ce înseamnă să fie șterse de pe fața pământului locurile pe care le iubești. Am fost de două ori în Mariupol în 2018 și vă asigur că este un oraș minunat, dezvoltat, cu oameni minunați. Doare să știi că orașul pe care-l iubești aproape că nu mai există. Și doare mereu, nu doar literalmente, ci și metaforic. Mi-e greu fizic să mă uit la videoclipuri de acolo, să ascult poveștile oamenilor care au reușit să părăsească acest oraș. Mariupol este un oraș care m-a fascinat atunci, în 2018, pentru că poate exista și se poate dezvolta alături de un adevărat război, care pe atunci, se desfășura doar în Donbas. Cred că toate orașele noastre vor fi dezocupate cândva, pentru că ele trăiesc în amintirile mele și nu aș vrea să suport faptul că realitatea lor se va schimba și nu le voi mai putea vizita niciodată. Războiul ne învață pe toți să fim mai milostivi și să fim mai prezenți. Ea ne învață că fiecare dintre noi își poate pierde casa sau viața într-o clipă. Ne învață respectul față de cei care își riscă viața pentru existența noastră – soldații noștri, voluntarii, medicii, salvatorii noștri. Ea nu ne învață numai lucruri filozofice, ci și practice – cum să folosești un turnichet, care sunt cei mai importanți parametri ai unei veste antiglonț, cum să încarci și să împuști dintr-o armă și ce trebuie să știi în cazul unei alarme de raid aerian sau al unui atac nuclear.
Cum sunt diminețile tale?
Diminețile mele sunt uneori cu sirene, aproape întotdeauna cu știri, uneori sunt dimineți calme. Deși Lviv, unde locuiesc, este departe de locul ostilităților, uneori rachete zboară spre noi. Prin urmare, dimineața, în mod tradițional, primul gând după trezire este: „Bună dimineața, Ucraina. E încă război. Mulțumim soldaților noștri pentru încă o zi trăită”.
Știi să scrii. Ai scris ceva de la în‑ ceputul războiului?
Uneori scriu, dar aproape niciodată nu-mi public versurile noi. O fac, mai curând, ca psihoterapie personală sau fiindcă vreau să fixez ceva important din ceea ce am simțit sau înțeles. În general, îmi este destul de dificil să mă concentrez asupra artei, deoarece evenimentele distrag puțin atenția. Dar, uneori, îmi este necesar să scriu doar pentru mine, să conduc o sesiune de terapie personală.
Când ai scris poezia Cântec pentru Ucraina? Cum ai interpretat versul că Ucraina a rămas însărcinată?
Poezia a fost scrisă în 2014, când a început războiul, o nouă frază pe care o vedem acum. Atunci, în 2014, după evenimentele de pe Maidan și după cum Rusia a luat Crimeea și a incendiat Donbasul, toată lumea a avut un sentiment de anxietate, dar, în același timp, și de entuziasm, și încredere în țară. Metafora
„sarcinii” este, în primul rând, despre faptul că Ucraina dă naștere unei noi etape a unui război de eliberare de trecut, de ceea ce este depășit și ar fi trebuit, demult, lăsat în trecut. Ceea ce vedem astăzi este o nouă etapă a ceea ce a început acum 8 ani. Păcat că Ucraina nu a fost auzită și înțeleasă atunci și că au vrut să ne convingă să facem un fel de compromis. Dar istoria nu are un timp condițional, așa că astăzi este deja o pagină nouă, deși mai dureroasă, dar era inevitabil.
Are fratele mai mare din poemul tău ceva de‑a face cu fratele din Biblie?
Această metaforă, dacă ești atent, este folosită între paranteze. Mitul postcolonial al popoarelor înfrățite, alianța slavă și prietenia cu Rusia au fost, de mult timp, impuse ucrainenilor. Pentru mine, Rusia nu a fost niciodată o prioritate. Deși sunt vorbitor de ucraineană încă din copilărie, știu foarte bine limba rusă, am crescut într-un mediu în care erau mulți vorbitori de limbă rusă. Multă vreme, limba rusă a fost implantată artificial în diferite medii și pe diferite teritorii. Acest lucru a influențat faptul că un număr mare de ucraineni, vorbitori de ucraineană de la naștere, au devenit apoi parte a lumii ruse, deoarece limba și cultura rusă erau mai „elitiste”. Dar generația mea, a Ucrainei independente, avea deja acces la alternative pentru limba rusă, iar acest lucru a afectat foarte mult calitatea limbii ruse pe teritoriul ucrainean. Generația mea nu mai consideră rusa ca fiind singura opțiune posibilă. Mai mult decât atât, alternativa unei alte lumi a devenit mai atractivă decât lumea rusească. Astfel, chiar dacă popoarele noastre sunt înfrățite, suntem vitregi, nu suntem, nicidecum, frați de sânge. Rușii au o mentalitate radical diferită, o altă înțelegere a elementelor fundamentale care formează societatea. Primul clopoțel mi-a sunat în 2004, în capul meu tânăr, în timpul revoluției portocalii. Apoi, în 2008, în timpul agresiunii din Georgia, când totul a devenit clar: noi vom fi următorii.
Te rogi lui Dumnezeu?
Mă rog. Nu sunt o persoană religioasă, ci un credincios, așa că rugăciunea pentru mine este mai mult un act literar decât unul religios. Acum mă rog pentru militari și pentru prietenii mei care sunt pe front. Vreau ca toți să se întoarcă vii și nevătămați – să continue să trăiască, să- și iubească familiile, să se ocupe de lucrul lor. Armata ucraineană este alcătuită acum din cei mai buni oameni din această țară. Pentru ei merită și trebuie să ne rugăm.
Ce înseamnă să fii scriitor ucrainean astăzi?
Probabil, în primul rând, este vorba de voce. Chiar acum dau un interviu presei din România, iar acest lucru este important, pentru că vreau să transmit câteva lucruri despre noi pe care ar trebui să le înțe- leagă toată lumea, în special vecinii noștri. Poate că acest lucru este puțin patetic, dar vreau ca lumea să simtă că ne opunem răului. Societatea rusă, care este construită pe ură și frică, nu va putea niciodată să învingă societatea ucraineană liberă, care este gata să moară pentru idealurile sale. Violatorii, ucigașii, tâlharii nu îi vor învinge niciodată pe cei care știu ce sunt libertatea, demnitatea, compasiunea. Ucraina este acum mai mare decât Rusia, pur și simplu pentru că toată lumea înțelege pentru ce luptă. Oricât de formidabilă ar părea Rusia, un atac asupra Ucrainei este o greșeală fatală care o va distruge doar pentru că Rusia ideologică este un set de minciuni și propagandă egolatră. Poate că noi, scriitorii, în această perioadă dificilă ar trebui să explicăm lumii întregi pentru ce luptăm.
Ai rămas în Ucraina? Cum îți ajuți țara?
Pe lângă literatură, în viața mea a existat și activism social, iar în timpul războiului, bineînțeles, s-a schimbat accentul, dar continui să fac ceea ce am făcut. Organizația noastră civilă ajută militarii, IDP-urile, refugiații care solicită azil în străinătate. În plus, sunt membru al mișcării Emaus, care îi ajută pe cei fără adăpost, iar în ultimele trei luni, numărul persoanelor care au rămas fără locuință a crescut semnificativ. Acum, întreaga comunitate Emaus-Osel («Емаус-Оселя») din Lviv, se concentrează exclusiv pe ajutorul celor care au probleme și au nevoie de sprijinul nostru în timpul războiului. În plus, desigur, ajut diverși voluntari, militari, cu diverse chestiuni, inclusiv cu finanțare.
Cum crezi ‑ se va schimba lumea după acest război?
Lumea trebuie să înțeleagă că este fragilă. Viața liniștită este un lucru condiționat. Nimeni nu este imun la situația care s-a întâmplat în Ucraina. Rușii spun că suntem un singur popor. Dacă fac asemenea atrocități cu „frații” lor, imaginați-vă ce se poate întâmpla cu popoarele străine de ei? Cine e următorul? Polonia? Moldova? Țările Baltice? Georgia din nou? Spirala morții doar se va desface. Avem de-a face cu maniaci care vor să se întoarcă în trecut. Prin urmare, lumea trebuie să înțeleagă că războiul este deja în prag. Și ce se va întâmpla în continuare, nu numai undeva în Ucraina, ci și acasă, depinde de acțiunile fiecăruia. Acesta este un război al trecutului și al viitorului. Pentru viitor trebuie să luptăm cu toții.
Și cum rămâne cu literatura? După Bucha, ce fel de literatură va fi?
Cu siguranță va fi și literatură ucraineană după Bucha. Dar dacă va fi și literatură rusă – nu sunt sigur. Ce idei umaniste pot explica acțiunile „misteriosului suflet rus” și ale soldaților săi? Va încerca cineva să justifice toate atrocitățile și înșelăciunile războiului din Ucraina? Poate Dostoievski? Pușkin? Tolstoi? Unde sunt cei care citesc aceste cărți? De ce fac asta? De ce ne urăsc atât de mult? Sau așa arată Ortodoxia Rusă? Cred că toată lumea vede că „marea cultură rusă” nu este una atât de mare, fiindcă ea a dat naștere la toate acestea. Cultura trebuie să formeze niște valori. Și aici nu există valori – există doar ură. Nu numai pentru ucraineni – pentru toată lumea. Furie față de toți cei din jur. Iar literatura și cultura ucraineană în general, după Bucha, este destul de posibilă și, în plus, necesară, pentru că ea este cea care trebuie să trăiască și să supraviețuiască acestei traume. Aceasta este o formă de psihoterapie, tratamentul unei traume care a fost din nou adusă oamenilor noștri.
Ce ar trebui să știm despre literatura ucraineană modernă?
Trebuie să înțelegem că această literatură nu a fost auzită. Construită într-o zonă tampon între Est și Vest, cultura ucraineană este, în primul rând, originală și are multe de arătat. Are diferite sensuri și semnificații, iar dacă vorbim despre literatura modernă, atunci ea nu este mai rea decât orice altă literatură modernă. Suntem un popor de poeți. Avem un număr nesfârșit de poeți. Inclusiv poeți de talie mondială. Literatura ucraineană a renăscut din cenușă de mai multe ori, iar acum, din 1991, trăim din nou o Renaștere.
Ce poezie și romane despre războiul din Ucraina s‑au scris până acum?
Războiul durează din 2014 și în acest răstimp a apărut o mare cantitate de literatură scrisă de militari despre militari. În primul rând, romanul lui Tamara Gorikha-Zern – Doțea este neobișnuit de interesant și cinematografic. A câștigat deja multe premii și a fost tradus în mai multe limbi. Îmi place proza scrisă de Valeri Puzîk și Dmitri Verbici, Artem Ceh – toți sunt militari activi care au apărat și apără acum Ucraina. Cât despre poeți, îi pot evidenția pe Boris Gumeniuk și Olena Gerasimiuk, care au fost scriitori cunoscuți încă dinainte de război, dar în ultimii 8 ani ne protejează țara la fel ca militarii și medicii. În general, literatura de acest tip este deja reprezentată separat la evenimente de carte, târguri, iar aceasta nu poate decât să ne bucure. Sper că va fi tradusă mai mult în alte limbi. Mai ales când există cărți noi despre continuarea războiului și noua experiență din 2022.
Ții un jurnal? Cum îți petreci o zi din viața ta?
Nu țin jurnal, uneori iau notițe foarte succinte despre ceea ce am făcut astăzi. În ceea ce privește o zi din viața mea, îmi este greu să descriu, într-o formulă universală, ultimele luni. Războiul este întotdeauna o pierdere de echilibru. Toate zilele sunt diferite. Par a fi foarte lungi, probabil pentru că trec în așteptarea unor vești bune. În general, viața în timpul războiului este foarte interesantă, deși este stresantă. Mi se pare că ar fi interesant să deschidem o astfel de reședință pentru autorii străini, de exemplu la Lvov, pentru acei scriitori din alte țări care își doresc senzații tari.
Ce fapte eroice ale ucrainenilor v‑au impresionat cel mai mult? Cum expli‑ cați eroismul ucrainean?
Îmi amintesc de Maidanul din 2013-14 atunci am și avut acest gând: probabil că nu voi mai trăi emoții mai puternice și mândrie față de țara mea. 2022 a arătat o unificare și mai mare în societate. Și simt că acesta este, inclusive, rezultatul muncii noastre, a oamenilor de cultură. Știam că în Mariupol locuiește un număr foarte mare de oameni care vor ține cu dinții acest oraș, îi cunoșteam pe oamenii din Herson, Nikolaev, Sumy, Chernigov și Harkov. Dar mie, chiar și acum, îmi este greu să-mi imaginez amploarea eroismului și curajului lor. Este imposibil de explicat astfel de lucruri. Se poate presupune că acești oameni vor, pur și simplu, să fie pe propriul pământ, să-și construiască viitorul așa cum doresc, să trăiască într-o țară europeană cu valorile lumii occidentale și să aibă perspective de progres. Știm cu toții că modul de viață al inamicului nostru este exact opusul tuturor acestor lucruri. Doar asta poate fi explicația acestui eroism.
Sunt sigur că Ucraina va câștiga acest război. Și sper că acest lucru se va întâmpla cât mai curând posibil. Crezi în asta? Nu avem altă opțiune. Ucrainenii trebuie să câștige. Aceasta este o șansă istorică pentru o ruptură finală cu imperiul răului. În urmă cu ceva mai mult de 100 de ani, Ucraina a avut o șansă pentru o despărțire finală și, din păcate, nu am putut-o folosi. În acești 100 de ani, Ucraina a trăit o exterminare atât de totală a poporului său, încât acum, pur și simplu, nu ne putem retrage. Circumstanțele s-au schimbat și Ucraina este, acum, mai puternică decât era atunci. Acum, cred doar într-un viitor mai bun pentru noi. Problema prețului este și ea importantă în acest caz, dar costul pierderii poate fi mult mai rău, secolul trecut confirmă acest lucru.
Traducere de Elena Tyshchenko și Cristina Dicusar
