Un Crist de lemn,
umbră sub streașină,
trei trepte,
o ușă deschisă,
o tânără mamă pe tocuri
aș fi putut să mă îndepărtez,
să-mi caut de-ale mele,
dar ale mele mă duc în pustiu
și dincolo de pustiu se arată
un hău fără margini
mai bine mă opresc aici,
în fața bisericuței,
stau câteva clipe la umbră,
urc prima treaptă,
mă uit înăuntru
un prunc dolofan se zvârcolește
în brațele mamei,
îi apasă pieptul,
o apucă de rochia albă
preotul zice de Iordan, de Ioan Botezătorul,
vine spre robul lui Dumnezeu Ștefan,
îi caută fruntea în faldurile prosopului,
îl unge cu mir
îi desenează cu mir cruciulițe pe frunte
pe mâini,
pe nări,
pe tălpile piciorușelor,
Ștefan se liniștește,
femeia lovește cu tocul podeaua,
alungă tăunul ce i s-a lipit de pulpă
e zveltă și semeață în rochia mini,
pruncul miroase a mir,
a primit sub ochii mei
pecetea darului Sfântului Duh,
aburi de mir se strecoară afară,
se lasă peste pajiștea cu măzăriche. Amin.
Peisaj cu vie tânără
Vie tânără,
momâie nouă.
Vie sădită de un muzicant,
momâie cocoțată pe un stâlp.
Vie cu lăstari fragezi
legănându-se în adierile vântului,
momâie făcută dintr-o cămașă a
muzicantului
și purtând pălăria tatălui său,
lemnar priceput
care meșterea ferestre, lavițe, sicrie trainice.
Vie înflorită,
frunze săltate de vânt
lăsând să se vadă ciorchinii cu flori verzui.
Momâie învăluită în aromă,
cămașa ei acoperindu-se de polen.
Vie tânără
în spatele singurei case locuite
de pe ulicioara mărginașă,
în celelalte case nu mai intră nimeni.
Momâie nouă,
abia ridicată pe stâlpul de beton,
trezindu-le corbilor
amintiri cu momâile de cândva,
împrăștiate prin toate grădinile.
Vie sădită în clipele de răgaz
ale muzicantului ieșit la pensie,
el și-a adus din apartament
instrumentele muzicale
să le păstreze în casa părintească,
improvizând melodii la fiecare dintre ele.
Momâie jucând o horă cu norii
deasupra satului,
pălăria căzându-i pe ochi.
Vie sădită pe o pantă în lunca Prutului,
aligote, fetească și câteva tufe de muscat.
Pentru via aceea, pentru momâia aceea
văzute într-o poză pe facebook
am venit la Antonești,
nu am întâlnit oameni pe ulițe,
doar găini scăldându-se în praf
și căței speriați,
pentru via aceea
pentru momâia aceea
am bătut la ușa muzicantului
unchiul Tudor,
fost conducător de taraf,
mi-a arătat mesele și ferestrele făcute de
tatăl său,
horboțelele împletite de mama sa care avea
o voce dumnezeiască,
dincolo de grădina cu lăstari mustoși
am văzut niște ruine
vechea maternitate unde m-am născut,
rămășițe de pereți văruiți
prin bălării,
am stat apoi pe prispă
cu via și momâia în față,
unchiul improvizând o melodie
la acordeon,
eu privind cum se lasă soarele peste
apa Prutului.
