Până la închiderea stagiuniii, chiar în plină caniculă, Sfaturile Melaniei au umplut sala „Valeriu Cupcea” de la Teatrul Național „Mihai Eminescu”. Ceea ce i-a dunat, în mai multe zile, pe iubitorii de teatru este un monospectacol, interpretat cu măiestrie de actrița Lilia Bejan, în regia Alinei Țurcanu, după o piesă a dramaturgei Irina Nechit.
Trama e simplă, aproape liniară: o depănare a firului vieții, cu poticniri, pentru a descâlci niște amintiri mai încâlcite. Melania, o femeie în vârstă, singuratică, dialoghează imaginar cu Ninuța, jurnalista de la TV, care ar fi vrut să realizeze un material despre ea, dar care nu mai vine. Drumuri rele, vreme rea.
Un fel de așteptare à la Godot umple spațiul scenic, care aduce în prim-plan o lume (aproape) dată uitării: satul moldovenesc, într-o răscruce a timpului, de unde oamenii mai mult pleacă decât vin și unde cei mai frecvenți interlocutori ai Melaniei sunt păsările.
Dar și ele mor, așa cum moare lumea Melaniei, reperată pe amintiri, fotografii șterse de praf, frânturi de cântec uitat și un pomelnic scris pe versoul unui portret al lui Lenin.
Reflectând o realitate dură, recognoscibilă publicului, monospectacolul realizat după piesa Irinei Nechit devine tulburător și memorabil prin simbolurile și alegoria pe care le implică: un patefon cu o placă zgâriată, un acordeon la care nu mai are cine cânta, un radiou în care a murit un șoarece și din care mai izbucnește imnul RSSM (aparat zdrobit de protagonistă cu toporul), un telefon care nu mai poate mijloci niște discuții cu Grecia („unde o mai fi ea acolo?), niște ciocolate vechi, din care se înfruptă viermii, și, mai ales, o masă care își așteaptă oaspeții de la Chișinău și care, în final, devine o masă a tăcerii, a pomenirii, a înălțării spre cer. Toate, conjugate prin semnificațiile lor, simbolizează lumea Melaniei, care se scurge spre neant, spre uitare, o lume în care protagonista alege să rămână demnă, cu sufletul curat, căci tot ce mai rămâne este sufletul.
Dialogul imaginar al Melaniei e condimentat cu replici pline de umor, pe alocuri naive sau ingenue, așa cum este și firea aces-tei femei. Ca o Ruță a altor timpuri, ea vorbește cu păsările, căci și ele sunt suflete și înțeleg graiul omenesc.
Astfel, sunetele scoase de cioroiul Iorgu – „ia-ia-ia” – sunt înțelese de eroină ca „Melania-Melania”, iar „unea-unea-unea” nu poate fi altceva decât „mămunea-mă-munea-mămunea”. Căci și ea îl bocește pe cioroi ca pe un om, adresându-i-se: „Măi Iorgu, băiatul mamei, de ce te-ai dus așa de repede?!” Și tot ca pe un purtător de suflet îl înscrie în pomelnic.
Mai are o mângâiere Melania: cântecul. Cântă ca să nu fie singură, cântă ca să nu se teamă: „Smăăăărandițăăăă din zavooooii…”
Dialogând imaginar (de fapt, stând de vorbă cu ea însăși), descâlcindu-și gândurile, Melania înnoadă niște sfaturi de al căror adevăr se miră chiar ea și pe care, inconștient, le urmează. Metafora nodului îmi vine din copilărie, când auzisem de „babe” care au „nod la băsmăluță”, ca să nu uite. Nodul ca reper. Pentru Melania, un fel de cod moral, înnodat din firele propriilor ei gânduri.
„Nu tăcea, grăiește!”
„Nu sudui de dimineață!”
„Să faci ceea ce-ți place!”
„Când se stinge-un bec, aprinde-o lumânare.”
„Când te temi de moarte, cântă o cântare!”
„Să nu dai voie la nimeni să te înjosească!”
Și alte câteva sfaturi, asociate cu glume și împletite cu regretul de a fi avut doar trei clase, că altfel, și-ar fi scris propriul roman, ca să zică lumea „Iaca cine a fost Melania!”
Melania ne lasă a intra în lumea ei, luând toporul de la ușă, iar spre final se închide în lumea ei, punând drept semn protector, în ușă, același topor, alegând o altă ieșire din claustrarea socio-istorică și existențială în care se află: înălțarea prin iubire, iertare, bunătate și prin ultimul sfat pe care și-l urmează: „Nu plânge, că degeaba plângi!”
Un fel de iarnă bacoviană acoperă cu un giulgiu alb, bacovian, lumea Melaniei, în finalul spectacolului, lăsându-ne suspendați undeva între realitatea noastră și realitatea acelei lumi.
