Cei ce ne veghează și au grijă să deschidem pleoapele pentru lumina unei noi zile se văd și nu se văd în același timp. Mai mult se simt. Îngerii. Au structura liniștii dorite, a neprihănirii. Probabil, tot ei amplifică mirosul florilor de tei până la amețeală în diminețile de vară după ploaie. Eudochia Robu îi vede, cu siguranță. Le simte muzica și poezia. Ea e mesagerul învrednicit cu har divin ca s‑o facă, e pictorița care traduce mesaje din limba cerească în cea cromatică.
Fără îndoială, s‑a pregătit ani în șir, în curățenie, ca să fie aleasă. O fi răspuns și ea simplu, ca Fecioara: „Iată roaba Ta, fie după cuvântul Tău, Stăpâne”. Lăsată de sine, fără orgolii, fără tulburare, Eudochia Robu își înmoaie pensula direct în călimara celui mai mare Pictor, Făcătorul frumosului. Iar El, știind‑o smerită, a înzestrat‑o cu har ca să vadă îngerii pretutindeni: pe ramuri, printre case, dormind, întotdeauna emanând liniște și blândețe. În ochii lor citim înțelegere față de cei tulburați și împovărați. Eudochia Robu „scoate din sertarele copilăriei sau din depozitul marelui teatru haine de înger, să acopere golul de frică”. Privind la chipurile lor, să ne îmblânzim.
Când în jur atâtea minuni ne confirmă prezența Lui, totuși, avem nevoie de dovezi, insistăm să vedem urmele cuielor sau să punem mâna pe coastă. Fericită e pictorița Eudochia Robu, căci e printre cei „care n‑au văzut și au crezut”. Prin chipurile îngerilor ne pictează ferestre de ieșire spre lumină. Pentru fiecare în parte are câte un felinar, să ne ducă spre locul personal în misiunea aleasă, să ne ajute să scriem cea mai bună versiune a poemului propriu. Căutarea e grea, întortocheată, dar ce răsplată e purificarea! Îngerul din oglindă ne dă fiecăruia șansă.
Și Colindătorii, „drumeții pe Calea Magilor”, vin să ne aducă vestea cea bună, să ne bucure cu Lerui‑lei. Melodia lor se revarsă lin din pânze. Florile de măr trec în suflete. „Iată‑mi străluce osul a cântec. / Carnea se face fragedă‑n jos. / Mărunțindu‑se foarte sângele plânge. / Un semn pe cer se face pasăre” (Radu Cârneci). Încercările au rostul lor; prin ele ajungem la înțelegerea semnelor. Din picturi, simbolurile așteaptă să fie descifrate.
Eudochia Robu a învățat pe la facultățile vieții limba rugăciunilor, din grădină – a culorilor, de la păsări – a partiturilor. A ascultat atent tăcerile porților ce‑și așteaptă răbdător feciorii, nepoții, finii, mereu deschise pentru oaspeți. (Lumină, Tăcere, Între cer și pământ, Butuceni. Iarnă). A contemplat fețele întâlnite în cale până la revelația înțelegerii celor mai fine trăsături, deseori camuflate după măști. A observat asemănarea fețelor celor care îi aplaudă cu lingușire pe deținătorii puterii. Dar i‑a și acceptat pe toți cu blândețea Celui care i‑a creat, așa cum îi este firea proprie, modestă și smerită. Pictorița e convinsă că e destul și o clipă ca să redevenim iar puri, că în conversațiile noastre cu cei plecați (blajinii transformați în îngeri) se aude și mesajul lui Lazăr, și al femeii gârbovite, al slăbănogului sau al orbului vindecat. Prezența nevăzută a Celui înviat din morți ne dă curaj să învățăm iubirea necondiționată.
„E liniștea atât de mare…/ aud cum se deschide‑o floare. / E liniștea atât de sfântă… / aud cum stelele își cântă” (Ion Pillat). O liniște blândă ne‑a inundat îndată ce am pășit pragul Centrului Expozițional „Brâncuși”, unde două surori talentate, pictorița Eudochia Robu și ceramista Tatiana Vatavu, ne‑au indus o stare de sărbătoare. În arșița zilelor de iunie, ne‑au mângâiat pe obraji o pulbere din staminele unor Maci albi, fâlfâiala de aripi de la Jocul Îngerilor, aburi răcoritori de poezie de pretutindeni. Zborul păsărilor albe nu e despre deznădejde, ci despre continuitate, transformare și nemurire.
