Musa Isa oglu Quliyev (pseudonim literar – Musa Urud) este deputat în Parlamentul Republicii Azerbaidjan, președinte al Comisiei parlamentare pentru muncă și politică socială, doctor în științe medicale, poet și publicist.
S‑a născut la 25 noiembrie 1961, în satul Urud, raionul Sisian, regiunea Zangezur din Azerbaidjanul de Vest. A absolvit cu diplomă roșie Institutul de Medicină „N. Narimanov” în anul 1984, iar în 2003 – Academia de Administrație Publică pe lângă Președintele Republicii Azerbaidjan.
Din 1994, este membru al Uniunii Scriitorilor din Azerbaidjan, iar din 1998 face parte din Consiliul de conducere al acesteia.
Cărți publicate (selectiv): Ia‑ne pe corabia lui Noe (poezii), Baku, 1994; Dumnezeu a aprins o lumânare (poezii), Baku, 1995; 101 poezii din viață (poezii), Baku, 1997; Merg către Adevăr (poezii și poeme), Baku, 1999; Urud (publicistică literară), Baku, 2000; Două călătorii la Urud (publicistică literară), Baku, 2008; Tot ce există (poezii și poeme), Baku, 2008; Timpul poeziei (carte audio de poezie), Baku, 2014; Copacul singuratic, Tabriz, 2016; Calea spre iubire (The Way To Love), Baku, 2019; Vântul de toamnă (poezii), Baku, 2021; Mărul sălbatic (poezii), Baku, 2021 ș.a.
Cuvântul autorului
Grădina noastră de la țară îmi apare adesea în vis. A fost o grădină mare, plină cu pomi fructiferi de tot felul. A fost plantată acum o sută de ani de bunicul meu, Ali. Bunicul era un grădinar priceput. Cultiva cu entuziasm puieți pe care îi găsea și îi aducea din diferite locuri, apoi îi altoia. Deși în grădina noastră creșteau diferite specii de pomi, în visele mele apare, nu știu de ce, doar mărul. Era un copac foarte înalt, cu multe ramuri, și chiar și atunci – în anul 1988, când am părăsit satul natal – era deja un copac bătrân, având peste cincizeci de ani. În fiecare an, ramurile lui erau pline de rod. Forma merelor era alungită, o parte era roșu‑aprinsă, iar cealaltă – albă. Noi numeam acest măr Shahgeldi (Șahul a venit). Cine era acest șah, de unde venea, de ce venea și unde pleca – aceste întrebări nu ne frământau deloc atunci; pur și simplu, mâncam cu plăcere merele dulci‑acrișoare, zemoase și gustoase.
În anul 1988, satul Urud din raionul Sisian, Azerbaidjan – al cărui nume l‑am luat drept pseudonim – a fost distrus, iar populația lui s‑a refugiat… Acum, probabil, nu mai există nici acea grădină, nici acel măr. Grădina aceea și mărul acela trăiesc în amintirile mele despre copilărie și îmi apar adesea în vis. În religie și în folclorul diferitelor popoare, mărul este considerat un fruct sacru, fiind numit pomul cunoașterii binelui și răului. Se spune că mărul a fost cauza izgonirii lui Adam și a Evei din Rai. În folclor există expresia „mărul discordiei”. Descoperirea legii gravitației universale i se datorează nu doar marelui savant Newton, ci și mărului. În fiecare primăvară, când înfloreau merii, venea în satul nostru un fotograf din centrul raional și ne fotografia în fața merilor abia dați în floare… Mai era și un alt măr, pe care îl numeam mărul paradisului. Nu știu din ce motiv, dar acel pom nu era niciodată plantat în curțile oamenilor. Și de ce acest pom mic, rotund, cu mere dulci‑acrișoare, care crește în pădurile din apropierea satului nostru, a fost numit mărul paradisului – nici asta nu știu. În anii care au urmat, adeseori mi‑a ieșit în cale mărul discordiei. Pentru că o mare parte din viața mea a fost legată de politică și de conflictul în care țara mea a fost târâtă împotriva voinței ei, problema „mărului discordiei” m‑a preocupat în mod special.
După prăbușirea Uniunii Sovietice, la a cărei fondare au contribuit bunicul și tatăl meu și în care am crescut și eu, din păcate, multe popoare au moștenit numeroase „mere ale discordiei”…
Mărul – simbol al sănătății, al vitalității, al iubirii și al renașterii primăverii…
Indiferent de apartenența națională, scopul esențial al fiecărui intelectual și politician ar trebui să fie acela de a transforma „mărul discordiei” în „mărul prieteniei”. Adunarea Parlamentară a Cooperării Economice la Marea Neagră, pe care am reprezentat‑o mulți ani, a fost fondată tocmai cu acest scop nobil și, pe parcursul întregii sale activități, a servit acestui ideal. Sunt foarte fericit că am avut oportunitatea de a aduce și eu o mică contribuție la consolidarea legăturilor economice, sociale, culturale și umanitare dintre țările și popoarele noastre.
Dedic această carte prietenilor mei, alături de care am lucrat în cadrul APCEMN, și îmi doresc ca merele frumoase și gustoase care cresc în livezile țărilor noastre să aducă popoarelor noastre prosperitate, prietenie și cooperare.
***
Totul este relativ, frate al meu,
Relativă este și libertatea.
Cu nasul înfipt în peretele propriei lumi,
Stă în fața morții – cea de dincolo de sticlă.
Relativă este și libertatea
Peștilor de acvariu,
Relativă este și
Dorința lor de a fi liberi!
***
Iubirea mea e ca un tăciune aprins,
Nu o vei putea ține în palmele tale
Și nici nu vei putea ascunde
Urma arsurii ce-ți va rămâne pe mână.
***
Ca o rândunea ce așteaptă primăvara,
Mă aștepți și tu?
În loc să urmărești drumurile,
Privește cum ninge.
***
Ai iubit sufletul meu, nu și trupu-mi,
Ți-au plăcut vorbele mele, nu și buzele.
Nu lăsa blestemul să ne despartă!
Se rușinează cineva? Nu!
Cireașa ce-mi făcea cu ochiul, au mâncat-o
vrăbiile,
Fata ce-mi făcea cu ochiul a fost aruncată
în temniță,
Pe pământul pe care pusesem ochiul au
ridicat un cimitir,
Iar cei care n-au fost vrednici de privirea
mea…
…sunt vii, sunt vii, sunt vii!
***
Ce repede a crescut iarba
Pe pământurile înrobite!
Ce repede au îmbătrânit copiii
Taților refugiați!
Sufletele noastre rătăcesc
Printre ruinele pământului sfânt.
Strigătele noastre
În noapte
Sunt ca țipătul bufniței –
Singuratic, înfricoșător, dureros, apăsător.
***
Viața, ca umbra unei păsări,
Trece prin mine.
Fără glas, fără forță.
N-am lăsat nicio urmă
pe pământul natal,
ca și iarba îngălbenită.
***
Sub „Royal”-ul Senei,
Își are cuibul un porumbel.
Oare știe el că pe acest pământ
curge un râu pe nume Aras,
și peste el – podul Khudafarin?
***
Nimeni nu moare din pricina inimii frânte,
Doar caii.
Fiecare moare dintr-o altă durere,
Pe fiecare îl răpește o altă moarte.
Apoi, cei care rămân vii
Scriu necrologuri minunate
Pentru prietenii
Pe care nu i-au iubit cât erau în viață.
***
Ca o lacrimă a toamnei,
Ultima frunză a căzut
Pe obrazul pământului.
Oare s-a liniștit inima copacului?
Cum am putea să știm?
***
Stau în același loc,
Prietenii vin și pleacă.
Vin ca un vis,
Pleacă precum monedele din buzunar.
Soarele arde necruțător
Și pânzele viselor mele
Așteaptă vântul.
Viața se strecoară
Ca un pește
Printre pietrele râului.
(Traducere de Nicolae Spătaru)
