Când cobor din mașina care mă aduce din Chișinău și pășesc din nou pe drumul din mijlocul Costulenilor, simt că timpul se oprește. Aerul pare mai curat aici, cerul mai senin, până și inima îmi bate altfel. Satul meu natal se află pe malurile blânde ale Prutului. Aici m-am născut, aici am crescut, aici am mers pentru prima dată la școală. De aici pornește toată povestea mea, dintr-un colț de lume care pare desprins din povești, unde oamenii sunt mai harnici și mai legați de pământ decât oriunde altundeva. Prima atestare a satului nostru datează din 12 noiembrie 1605. Patru secole de istorie trăiesc în fiecare piatră de pe drumul care străbate localitatea. Așezat la 18 kilometri de la Ungheni și la aproximativ 106 kilometri de la Chișinău, Costuleni, cu cei aproape 3.000 de locuitori ai săi, este mai mult decât o simplă localitate din raionul Ungheni, este un microunivers unde frumusețea înflorește nestingherită. În lunca fertilă a râului Prut, satul se întinde ca o corolă de floare. Aici, timpul a țesut firele unei povești care durează de secole, iar priveliștea de peste râu îți ia răsuflarea. Când mă întorc și privesc din nou acest peisaj, înțeleg de ce copilăria mea s-a hrănit cu atâtea visuri și speranțe. Zona în care am crescut era numită de săteni „Finlanda”, un nume care poartă în sine întreaga poezie și umorul consătenilor. Era acea margine mai izolată a satului, despărțită de centru, un colț care pentru oamenii din mijlocul Costulenilor părea „departe, la capătul lumii”. Asemenea țării nordice, percepută ca fiind la marginea Europei, „Finlanda” noastră era tărâmul îndepărtat al copilăriei mele. Pentru mine însă, această „Finlanda” a fost dintotdeauna un tărâm magic. Ulucile se împleteau ca niște râuri verzi printre locurile înflorite, iar eu alergam pe cărările de pământ bătătorit, cu picioarele goale atingând iarba rourată de dimineață. Aceste uluce nu erau doar simple scurgeri de apă, erau adevărate spații ale comunității unde viața satului își găsea una dintre expresiile sale cele mai autentice. La uluc, în diminețile senine de vară, se adunau femeile cu plăpumi și cearșafuri, cu cămăși de in și fuste țărănești. Imaginea lor, aplecate asupra apei cristaline, cu glasurile care se împletesc în cântece de muncă și în șoaptele confidențelor, aparține unui timp în care viața nu și-a pierdut poezia. Aici se spuneau veștile satului, se împărțeau bucuriile și necazurile, se țeseau prietenii care durau o viață întreagă. Aveam un uluc alături de casa bunicilor, acolo unde am petrecut copilăria fără părinți, dar cu iubire. Soarta a fost aspră cu mine de la început. Mama și tata m-au abandonat când eram foarte mică. Dar în același timp, Dumnezeu mi-a trimis cel mai prețios dar – bunicii și rudele, care m-au iubit necondiționat. Bunica și bunicul, unchiul meu Victor, brațele lor m-au ridicat, glasurile lor m-au încurajat și inimile lor m-au ocrotit. În grădina bunicilor, printre rândurile de fasole și grădina de zarzavaturi, am descoperit că iubirea poate înflori chiar și din pământul cel mai aspru. Nu m-am simțit niciodată lipsită de dragoste. Din contra, am descoperit o iubire mai profundă, aceea care înflorește din sacrificiu și din grijă sinceră. Îmi amintesc duminicile, când ograda se umplea de glasuri vesele. Veneau nepoții și verișorii mei dragi și fiecare aducea cu el un strop de viață și de bucurie. În fața casei, sub copacii cu mere bălaie și pere moi, se adunau toate râsetele și poveștile noastre. Toată ograda vibra de emoție și fericire. Pentru mine, acele clipe erau o adevărată sărbătoare. Acum, la atâția ani distanță, când îmi amintesc de ele, ochii mi se umplu de lacrimi de recunoștință și mândrie totodată.
Studiez. Progresez. Mă angajez.
Redacția Revistei TIMPUL
