Am fost şi muzicant – aşa îi plăcea tatei să ne zică, „muzicanți” ori „băi muzicantule”, când ne punea la vreo treabă. Am cântat şi pe la înmormântări. Nu prea mâncam, de ne aşezau la masă. Țin minte că pe la Străşeni, după ce „s‑a bătut doba rar” la petrecania unui comunist de rang local, ne‑au servit cu câte ceva la un restaurant – acolo am mâncat, ca şi cum nu era „de la mort”.
Dar uite că am ajuns cu fanfara noastră formată din copiii satului, clar că cei mai talentați, desigur, şi la Micăuți, peste deal, ori, mai degrabă, după cotitura de la Coada iazului. Era iarnă de ne înghețau nu doar urechile, dar şi instrumentele – eu cântam la „trubicică”, adică trompetă, cum m‑ar corecta acum nepoții, care au studiat româna de mici, nu ca noi – pe apucate şi din mers mai mult. Trebuia să suflăm în instrumente încontinuu, chiar şi după ce terminam de cântam marşul funebru, ca să nu înghețe pistoanele; şi eu, cu trompeta mea, mă mai descurcam cum mă descurcam – o ascundeam şi în sân, sub palton (dacă‑l aveam şi când îl aveam), dar cei cu instrumentele mai mari – alt, tenor ori tubă – trebuiau să sufle şi să sufle, că altfel le înghețau şi buzele pe muştiuc.
Zic, am ajuns la Micăuți, am cântat mortului, l‑am petrecut la groapă, ba unii dintre noi am şi plâns – cum să nu plângi dacă se bocea atât de bine şi atât de convingător, încât mai ne era ciudă că nu eram noi în raclă, adică în coşciug, cum ne‑ar corecta nepoții de azi. Am şi înghețat de‑a binelea, după cum ne‑aţi văzut mai sus. Dar uite că am ajuns de unde am pornit – în ograda răposatului, care lipsea de astă dată. Am fost puşi la masă: lumea bună – în casă, dar noi, smârcâiţii şi dârdâiții de muzicanți – într‑o verandă rece ca iarna lui Sucilă. În fine, pe masă apar sarmalele aburinde, pârjoalele, de frică să nu îngheţe şi ele, dornice de gâtlejurile noastre de muzicanți, şi alte bunătăți gastronomice, ar zice nepoții.
Muzicanții de noi înfulecam care şi cum am fost educaţi acasă – unii fără soveste, alții mai cu soveste, dar fără obraz şi ceilalți – ruşinații, dacă ajungeau câte o sarma‑două, tot cu gândul mai mult la ciorba mamei de acasă. Ei, dar uite că intră şi moşul, mai degrabă un omulean trudit de viața bună socialist‑de‑sovietică pe la ferma de vite mari cornute din localitate, cu ulcioruşul de vin. Ca să vezi, a venit şi pe la noi, după ce o fi făcut rondul în casă, pe la oameni, cum se mai zice – pe la popa şi coriştii bisericii, dar şi sătenii chemați la pomenire, ar zice nepoții, dar de fapt la comândare.
– Vasăzâcă, mă băiței, iaca am ajuns şi la vo‑o‑oi – puse el accentul pe unul dintre cei trei de o, ridică cizma îngheţată peste ultima treaptă şi se înfăţişă chiar în capul mesei.
– Bine‑ai venit, zice unul din băieții lui badea Valoghi gazovicu’ – Arsene, colegul de clasă, cel cu tuba mare şi cu „aparatul suflător – pă 10”, ar zice românaşii de nepoţi
– Bine‑ai venit, boiere! repetă colegul, căci aşa l‑a învățat taică‑su să‑l întâlnească, când venea cu ulciorul din beciul de sub casa de pe malul râpii.
Şi prinse omul a ne cinsti, că cică „o să vă mai încălziți oleacă”… şi că „şi găluşca ceea cere udătură”, că „aşa se cuvine – să‑l pomenim pe răposat”, o tot ținea omul, îndemnându‑ne pe noi, neîndemânaticii de copii flămânzi, îngheţaţi şi pe de‑asupra şi ruşinoşi, dar „sută la sută cei mai întrebați muzicanți”, cum ar zice Bohanţov profesorul. ,,Să vă mai daţi cu lumea”, zicea omul, şi el aburind de frig, „…c‑aşa am fost şi eu…”, zice şi face spre stânga, semn că a ajuns şi la mine cu păhăruțul. Era un vin negru, că bietul şi mereu băutul păhăruț era otova de culoarea lui. Ei, şi dacă‑mi veni rândul, cum să dau îndărăt, iau păhăruțul, zic ce zic, mă rog – eram starostele fanfarei, mai să uit să vă anunţ –, că eram măricel de‑amu şi mă ajungea mintea şi capul cum să vorbesc cu răposatul, dacă tot s‑a petrecut, şi cum să‑l împac pe turnătorul de rubiniu şi, în sfârşit, îi răspund şi la întrebare…
– …a‑lui Ion Maxim…
– A‑cui, a‑cui? A‑lui Ion a Frivonițâi a lui badea Arcade Ciutac?
– Da, răspund şi… chiar dacă mă holbez mai tare, nu întrevăd în acest omănaş – cum ar zice Marcel Grecu, franţuzoiul, cine‑l cunoaşte, vălenaşul – vreun neam de‑al nostru din Micăuţi, că pe verişorii lelei Maruşca – sora tatei, a lui badea Colea – îi ştiam eu. Şi a dat în lacrimi bietul omănaş, de uită şi de ulcior:
– …măi‑tu… măi‑băițele măi, dacă nu era tătic‑to, nuş‑ce‑ave să fie cu noi; cred că muream de foame… măi‑tu‑măi… Ce om bun şi de omenie o fost, măi tu… măi băițele măi; …că el e mai tânăr ca mine… – zice şi mă cuprinde ca pe un boț de… ca pe un sac de grâu în timpul foametei.
O mai fi turnat el câte un păhăruț ori nu, nu‑mi amintesc, însă odată ajunşi acasă – tata avea trei muzicanți: eu, Gheorghe şi Arcăduță – şi când ajunse şi tata acasă de la şoferia lui, ne‑a luat la întrebări, cine şi ce a făcut în ziua ceea – aşa făcea deseori, ca să nu ne năpădească cumva cucoana lene – nu ştiu dacă i‑a reuşit, că tare alintați am mai fost –, dar uite că află de la cel mic că am fost la Micăuți.
– Da’ la ce‑ați fost voi, bre, la Micăuți? La lele‑ta Maruşca? Şi ea ce mai face?
– Nu. La mort.
– La care mort?… Toți tac.
– La cine la mort? repetă mai cu accent tata.
– Nu ştiu, îi răspund… şi descopăr că de fapt am fost, dar… n‑am fost, că nu ştiu la cine – minte de copil, ce vrei.
– Ne‑o dat câte două ruble… se laudă cel mic.
– Cum, bre, voi ați câştigat încă şi parale?
– Câte două ruble… repetă mezinul.
– Ia uite, lele, se plânge el mamei pe sub mustăți, eu lucrez ziua întreagă şi câştig doi‑trei leuţi – îşi aminti el de copilăria românească… – mama lui de rus! suduia el tradițional –, dar mocofleții ăştia de muzicanți, pentru un drum de la poartă până la groapă, au câştigat câte două ruble…
– Şi am mâncat acolo…
–…şi încă şi la masă puşi… Poate v‑au şi cinstit? se interesă tata aşa, într‑o doară – semăna că le ştia el pe toate dinainte, s‑o fi întâlnit cu jidanul de Maranț, dirijorul nostru, tot bun de gură.
– D‑apu chiar am mâncat şi ne‑o şi cinstit un omulean.
– Cine, bre?
– Un om aşa, cam ca mata, care zicea că te cunoaşte şi că mai n‑o murit de foame din cauza matele… – zice cel mic, care‑şi asumă vocea întâia în discuția cu tata.
– Cum? Mai n‑o murit de foame din cauza mea? aruncă tata capul peste umăr spre fundul cuptorului, de unde se auzea vocea mezinului, care parcă ar fi trebuit să‑i poarte de grijă la bătrâneţe.
– Nu, băi prostule, îl corectează muzicantul mijlociu.
Pentru „prost”, Gheorgiță imediat înhăță o cleampă de la mama: „Ne‑ru‑şi‑natule… dar de unde‑ai luat tu vorba asta? M‑ai auzit pe mine ori pe tat‑o?” Cleamp! – se mai auzi de după horn – mai înhăță una. „Să‑ți fie de învățătură…” Şi aici intervin eu, muzicantul principal, cum ar fi, şi starostele orchestrei, după cum m‑am lăudat mai sus – mare om, mare…
Da, era un om – Toader a spus că‑l cheamă – şi când m‑a ajuns rândul cu păhăruțul, o întrebat al cui sunt şi când i‑am spus, o dat în plâns, m‑o cuprins şi zicea că dacă nu erai mata, mureau de foame.
Tata, cum sta la măsuţa mică, măsuța copilăriei noastre, cea în trei picioruşe, şi cina, mai că încremeni şi nu prea ştia ce să zică, dar eu continui cu detalii:
– A zis: „…a‑lui Ion al lui Dumitru care o țâni pe Frivonița lui Arcade Ciutac?” ş‑apoi cică: „…dacă nu era tătic‑to, cred că muream de foame… ce om bun, măi tu, măi băițele, măi…”
Şi urmă, desigur, întrebarea din fundul cuptorului:
– Ta‑t‑îî…, dar de ce a zis aşa omul cela?
Şi tata abia rezista canonadei noastre de întrebări.
– Ce i‑ai făcut, tată, lui omul cela? se interesă „nesimţitul de mezin”, ar fi zis naşul lup din Capra cu trei iezi a lui nea Ion Creangă.
La care tata se sculă de la masă, îşi luă căciula de sus, de pe cuier, şi‑o puse pe cap în felul său – aşa, apăsat, cum o făcea de fiecare dată –, ieşi pe uşă cu vestonul pe braţ, cu spatele obosit şi pus pe destrămat, şi se duse în casa cea mare – casa de cealaltă parte a ogrăzii, pe cărăruşa de trifoi şi nalbă, la culcare. Căsoica era a noastră, a copiilor, dar casa – a părinților, aşa le aşezase vremea cea bună şi timpul.
Dar nu reuşi să iasă bine din căsoică, că imediat interveni mama, ca o filosoafă ce era – era copia bunicăi Anica, mama ei, tot filosoafă. Şi tot mare. Ba chiar mai mare decât mama, pentru că ea „a mâncat mai mulţi Dumnezei decât mama” – două războaie şi bunelul mort în unul din ele, tifos, foamete, deportări şi… ehe‑he‑e‑e, câte şi mai câte ne povestea ea pe cuptor în toiul iernii. Filosoafă. Pe bune.
– Măi Dumitre, dar tu ai minte, măi?
– Dar ce‑am făcut, mamă?
– D‑apoi astea‑s vorbe la tine? Tu cu ce gândeşti?
– Dar ce‑am zis, mamă?
– Gura! Tu încă întrebi? Taci şi culcați‑vă tot amu, că vă sting lumina…
Mama ne stinse lumina de la întrerupătorul dinspre uşă cu un:
– Măi‑măi‑măi… Iaca creşti copchii şi nu ştii pe cine creşti.
A mai încercat unul dintre noi să zică ceva şi pe loc i‑a fost închisă gura cu un „Țâț!!!” de‑al mamei mai convingător decât orice comandă a celui mai vestit mareşal din lume. Chiar şi „Mareşalul Esinencu…”
Aşa am şi adormit, fără să aflăm ce şi cum s‑a întâmplat cu multă vreme în urmă între tata şi omuleanul cu ulciorul. Ba şi după asta mama ne mai amintea să nu „bodogănim ce ne vine la gură” şi să scoatem vorbă în sat pe seama poveştii astea, că „cine ştie ce‑i cu omul cela şi ce‑i în capul lui… ca să nu pată tat‑o ceva şi să rămânem singuri fără o lingură de mâncare în casă” – cam cu asta ne ţinea biata mamă din scurt, care a cunoscut şi războiul, şi foamea şi… înconjurată de şapte guri de copii.
Abia mai târziu, mult mai târziu, după ce mai crescusem, am aflat şi eu secretul, dar nu de la tata, dar de la altcineva, probabil tot dintr‑ai noştri.
„Candila mamei lui de rus! – zicea, să nu‑l audă mama ca să nu‑i taie aripile de înger din cauza sudălmii… – El, ce, crede că‑i mai hâtru decât moldovanu…” „Şi ce‑o fost, tată… cum a fost?”
Tata a avut multe funcții de mare răspundere în tinerețea lui. Eliberat din armata „mamei lui de rus” în grad de sergent major, în anii de după război şi odată cu „colhozurile mamei lor de ruşi, că ne‑au luat şi pământurile, şi pădurile, şi ce‑am mai avut la gospodărie – boi, oi, vaci şi atâtea şi atâtea…”, dar şi după deportările „faşâştilor de ruşi”, se ducea lipsă de oameni cu carte, aşa că o vreme a fost şef la ferma de porcine. Uite, anume aici s‑a şi întâmplat povestea cu omănaşul de la Micăuți. Ferma era în marginea satului. Când venea vremea fătatului, în loc de 12 purceluşi fătați tata scria 10 sau 9, să zicem, ori din 10 scria 8, 7 – aşa cum îi venea la socoteală – cifre suportate cu greu de creionul chimic de după ureche, care‑şi lăsa dovezile eronate în registrul de strictă evidență a scroafelor, cum ar fi – a femelei porcului, ca să nu facem discriminare de gen. Aşa că, de la fiecare porcină care făta, tata trecea la „cei morți” un purcel‑doi pentru oamenii necăjiți, cum ar fi – oamenii pe umerii cărora se construia ţara comunismului pătat de lumină. Familia lui moş Toader, să‑i zicem şi pe nume, se vede că era numeroasă şi, dacă‑l zărise prin preajmă, tata îi spuse, ca şi multor altora, să vină mai spre seară cu un țuhal. „Dar de ce şi pentru ce, măi Ionică?” „Am eu o treabă cu mata”, zicea el, dar de fapt, la o oră potrivită de noapte, îi arunca sacul peste gard ori poate îl împingea pe sub gard, cu purceluşul gata aghesmuit, să nu‑l audă hoţii din „drujina” colhozului, deja bine înfiripat şi scăpat de țâța soţiei porcului. Şi, cred eu, asemenea trebuşoară se făcea şi pentru altă lume necăjită şi „miluită” de lumina lui Ilici.
Mama lui de rus, d‑apoi cu ce să crească omul o casă de copii?!
