De multă vreme îmi propusesem să văd ce e cu acea căsuță albastră din Elizavetovca. Așezată pe un delușor în apropierea vechiului drum ce lega Ungheniul de Chișinău.
O femeie obosită de viață îmi deschide poarta.
– Îți place casa?
– Da. Foarte mult.
– E făcută de părinții mei în 1959.
Horboțica e foarte frumoasă. Cu hulubași, inimioare, stea, lună. Totul vopsit albastru.
– Eu, îi zic femeii, aș fi făcut hulubașii albi și inimioarele roșii.
Femeia zâmbește și îmi răspunde:
– Mama avea ochii albaștri. Vedea albastru peste tot. Mama a murit acum un an. Tata demult. M-am mutat în casă și am grijă de ea. Fata mea e plecată în străinătate și stau singură.
În Casa Mare și întunericul are o tentă albastră. Între perne este cartea cu coperți albastre a lui Iuri Naghibin, Insula iubirii. O întreb pe femeie:
– Cine a cumpărat cartea aceasta?
– Eu. Pe vremea când cărțile erau la modă.
– Dar acum nu mai sunt?
– Nu prea. Dar de ce mă întrebi?
Îi explic că Naghibin a scris foarte mult despre dragoste și fericire, dar eu cred că a fost unul dintre cei mai nefericiți oameni. Ochii albaștri ai femeii se măresc de parcă ar fi obiectivul de la Zenit. Citesc în ochii ei mirare.
– Dar dumneata ești fericită?
– Euuu? Eu sunt divorțată.
– Naghibin a fost căsătorit de șase ori. A avut o soție celebră, Bela Ahmadulina. Era poetă. Se căsătoriseră după ce ea divorțase de alt poet. De Evtușenko.
– Am auzit de el… Și Naghibin de ce a divorțat de ea?
– În lumea literară se spunea că a ajuns odată acasă și ea era cu o femeie…
În Casa Mare, femeia cu ochii albaștri își face cruce.
– Nici ea, îi spun, nu a fost fericită. A avut patru căsătorii. A vrut să se împace cu Naghibin, dar el nu a vrut. Acum sunt cumva aproape unul de altul. Sunt îngropați în același cimitir.
– Dar dumneata de unde știi?
Îi răspund:
– Le-am văzut mormintele. El are drept lespede o carte mare și albă. La ea e un mormânt simplu, cu pământ și iarbă.
Se lasă o tăcere grea. Dau să ies și mă împiedic de o veche pendulă.
– O vrei? Am dat-o jos. Nu mă interesează timpul. Eu am trăit…
Eu, involuntar, îmi privesc ceasul de mână vechi de vreo 50 de ani. Femeia mă petrece. De pe masă îmi pune niște cornulețe într-o hârtie ruptă dintr-un caiet vechi. Pe hârtie, aveam să citesc mai târziu, e un fel de curs despre soiurile de păpușoi.
– Spune Bogdaproste. De sufletul mamei mele.
– Bogdaproste! Am să mă întorc să îți dau fotografia cu casa, dar și cea din Casa Mare.
Revin după două zile și îi intind fotografiile. Pe fundalul casei, ochii femeii sunt parcă făcuți din aceeași vopsea.
– Am să dau fotografiile fetei. Când eu nu voi mai fi, să aibă o amintire cu casa și cu mine.
– Foarte bine faci. Eu cred că omul nu este făcut doar din lut. E făcut și din hârtie fotografică, și din substanță de developare. Iar fotografia este tot ce va rămâne și după un timp nimeni nu va mai ști cine este în ea. Așa se întâmplă.
În ochii albaștri ai femeii au apărut lacrimile. Dar nu erau albastre.
