„Nu știu exact cine ne-a turnat”
Dumitru Crudu în dialog cu jurnalistul și scriitorul Andrei Viziru
Când ați aflat pentru prima dată de existența KGB-ului și de la cine?
În primii ani de studenție sau poate mai devreme auzisem de KGB, evident, inițial la nivel de zvonuri sau impresii din lectura cărților. Cu excepția cazului de la nunta colegului de grupă și facultate Nicolae Popa, la care mă voi referi ceva mai jos. Dar așa, pe viu, nu prea am avut ocazia să mă întâlnesc cu reprezentanții acestei odioase structuri. Doar pe când îmi făceam serviciul militar în Ungaria am simțit pe pielea proprie ce înseamnă puterea sovietică și duritatea exponenților ei politici. Vorba e că încă de atunci corespondam cu ziarele din republică, dar mai ales cu ziarele militare care făceau parte din Tratatul de la Varșovia. Trimiteam corespondențe despre viața ostășească până când am scris o corespondență critică despre faptul că ostașilor li se interzice să facă fotografii. Norocul meu a fost că reacția de la șefii mai mari a venit după ce mi se acordase deja concediu. În schimb, la întoarcere din concediu am fost chemat la locțiitorul comandantului pe teme politice – putem zice, într-un fel, reprezentantul KGB în armată –, și mi-a citit o morală de zile mari, mi-a tras o săpuneală de pomină, m-a făcut cu ou și cu oțet. În finalul așa-zisei „conversații” mi-a spus că o să mi se interzică să scriu și să fac fotografii. Evident, atunci nu prea am luat în serios acea avertizare. Orcium, am continuat să-mi completez albumul personal cu fotografii și să scriu. Clar că nu am mai abordat teme de conflict, dar am înțeles că atunci când sunt criticați, reprezentanții puterii sovietice acționează prompt și bolnăvicios.
Care e primul lucru ce vă trece prin minte atunci când auziți pronunțându-se numele KGB-ului? Și ce simțiți: frică, angoasă, revoltă?
Toate la un loc. De fapt, am conștientizat cu anii că regimul sovietic s-a menținut doar pe frică și teroare, iar la exterior avea un ambalaj de paradă butaforică pentru naivii și credulii care n-au trăit în „raiul” sovietic. Dacă ar fi să mă exprim într-un limbaj metaforic: viața noastră de cândva, ce ați făcut cu ea? Sau aș apela la o expresie care îi plăcea domnului Valentin Erhan, fostul meu profesor de limba și literatură română, „moldovenească”, cum se zicea pe atunci: „de departe trandafir, dar de aproape borș cu știr”. Cam așa a fost viața noastră în perioada „socialismului înfloritor”.
În perioada sovietică, au fost studenți și intelectuali care plecau la Odessa sau Cernăuți după cărți românești, citeau literatură în limba română, discutau despre faptul că limba moldovenească este română și că moldovenii sunt români, sau despre actualitatea marilor scriitori români de peste Prut, înfruntând riscul de-a intra în vizorul KGB-ului. Ați făcut parte și dumneavoastră din rândul acestora? Știind că există acest pericol, ați mușcat din mărul interzis? Sau ce alte lucruri în afara celor enumerate mai sus ați făcut, expunându-vă primejdiei de-a fi luat la ochi de oamenii îmbrăcați în scurte de piele?
În perioada sovietică am făcut și eu parte din acei studenți care erau dornici de a citi cărți în grafie latină. Deși nu conștientizăm întotdeauna că acest fapt este un măr interzis. Am fost odată la Cernăuți împreună cu Vasile Gârneț, coleg de grupă și de facultate, de unde ne-am întors cu două valize mari cu cărți românești. Altă dată, fiind în luna de miere într-o excursie în Crimeea, am avut ocazia să cumpăr niște cărți românești și din orașul Sevastopol. Evident, cu colegii discutam despre temele sensibile ce țin de obârșia și identitatea noastră națională. Dar nici prin gând să-mi treacă că ar fi cineva dintre colegi care ar putea să ne toarne, deși zvonuri aluzive erau la adresa unora.
Oamenii vigilenți v-au prins că aveți sau citiți cărți românești sau că purtați discuții pe teme interzise și, drept urmare, să vă toarne la Securitate? Ați fost chemați la Securitate? Cum au fost aceste întâlniri? Cum au decurs discuțiile cu securiștii? Cum erau acești kaghebiști? Vi-i amintiți? Ce mai știți despre ei azi?
Nu am fost prins sau avertizat că nu e voie să citești cărți cu grafie latină, deși bănuiam că aș putea avea neplăceri, mai ales după discuțiile pe teme naționaliste, care, volens-nolens, în cercul studențesc erau frecvente, în special la Facultatea de Ziaristică, unde mi-am făcut studiile. Am sesizat realitatea dură sau, cum se zice, am ajuns cu picioarele pe pâmânt și am înțeles pe ce lume trăiesc cu adevărat după ce am fost la nunta colegului de grupă Nicolae Popa, care încă din anii studenției se afirmase cu versuri publicate deja. Eram în anul trei sau patru. El se casatorise cu Irina Nechit, care era din altă grupă de la aceeași facultate. Nunta a avut loc în satul de baștină al lui Nicolae Popa, cu nume străvechi, Buda, din codrii Moldovei, zona de centru, de prin părțile Călărașiului. Totul a fost bine și frumos la început, vesel, cu glume și bancuri chiar și pe teme politice și anume care vizau „eliberatorii”. Vorba e că la acea nuntă, pe lângă colegii pe care mi-i amintesc eu – Vasile Gârneț, Ștefan Secăreanu, Alexandru Canțâr, regretatul Anatol Ciobanu –, a fost și criticul literar Gheorghe Mazilu și o colegă din secția rusă de la Facultatea de Ziaristică. Deznodământul, sau cireașa de pe tort a întâmplării a avut loc a doua sau a treia zi după nuntă. De fapt, astfel am făcut cunoștință cu băieții cu „ochii albaștri”, cum li se mai zicea. N-am fost chemați la Securitate, ci Securitatea a venit la noi, nu știu cum a fost în cazul celorlalți colegi. Adică, am fost chemat în cămin în biroul intendentului, sau camera leninistă, cum i se mai zicea. Era o odaie nu prea mare, unde nu erau alte persoane, ci doar o masă și domnul X, reprezentantul KGB, la cravată și impunător. Care a început, pe un ton liniștit, să mi se destăinuie că știe cine sunt, unde am făcut armata, ce boli am și multe și nevrute. Mi-a dat de înțeles că a venit cu tema pentru acasă gata făcută. După ce m-am dezmeticit nițel, a trecut la scopul vizitei, adică să-mi dea de înțeles ce vrea de la mine. A început să mă întrebe ce s-a discutat la nuntă și mi-a cerut, pe un ton ultimativ, să scriu cum a fost și ce am auzit, în caz contrar voi avea probleme. Fiind presat și speriat, am scris unele fraze generale, doar ceea ce de fapt insul cu pricina știa deja. După care ne-am despărțit, fără să-mi dea vreo carte de vizită. Probabil, nu l-au impresionat cele povestite de mine. După mai mulți ani, deja în perioada interminabilei tranziții, dacă nu mă înșel, Ștefan Secăreanu a scris în presă câte ceva despre întâmplarea de după nunta lui Nicolae Popa. Nicolae s-a supărat că au apărut aceste dezvăluiri, dar cred că n-a avut de ce. Deoarece încă nu știu exact cine ne-a turnat, există o bănuială rezonabilă. Regret că ceilalți colegi care au fost implicați n-au mărturisit dacă au fost chestionați de securiști sau nu. De fapt, nici acum nu-i târziu s-o facă, ca să nu apară suspiciuni nefondate. Culmea este că pe acest tip care m-a interogat l-am întâlnit de câteva ori pe stradă și l-am văzut în unele emisiuni televizate, activând în calitate de profesor la Academia de Arte, Teatru și Film, apoi a fost numit în fruntea unui colectiv teatral etnofolcloric.
Vă mai amintiți ce subiecte ați discutat la nuntă?
Am discutat despre așa-zișii „eliberatori”, adică despre ocupația rusească. Am spus și bancuri pe această temă. Culmea, ne susținea Gheorghe Mazilu, pe care îl credeam atunci naționalist și mare patriot. Dar, de fapt, când au revenit comuniștii la putere, cu Voronin în frunte, m-am convins că el ne-a trădat și a făcut jocul puterii, pe urmă au fost mai multe zvonuri că el ar fi colaborat cu Securitatea. Eu l-am cunoscut doar de la distanță, în cadrul cenaclurilor literare pe care le frecventam pe când eram student.
Ce căuta Gheorghe Mazilu la nuntă, doar el nu era colegul vostru?
La această întrebare ar putea răspunde Nicolae Popa, dacă l-a invitat sau nu, ori altcineva dintre colegi, cu care a venit. Vorba e că el avea faima unui critic în vogă și de temut și era chiar un fel de tutore al unor studenți care scriau versuri și au debutat în acea perioadă, în presa universitară sau chiar cea republicană.
Au mai fost căutați de KGB și alți colegi?
Nu știu exact, dar presupun că da, deoarece în presă apăruseră niște ecouri după cele întâmplate la nunta lui Nicolae. Înseamnă că au mai fost căutați și alți colegi.
Când v-au telefonat și v-au înștiințat că sunteți așteptați la sediul KGB-ului în ziua cutare și la ora cutare, ce sentimente ați trăit? Dar după ce ați deschis ușa KGB-ului și ați intrat, pe cine ați văzut pentru prima dată?
După cum am spus anterior, întâlnirea a avut loc la cămin.
Unde anume la cămin?
În căminul nr. 7, vizavi de Memorial, acolo unde locuiau filologii și ziariștii. Câțiva ani în urmă, aceste cămine au fost demolate.
Ce senzații v-au încercat când ați pătruns pentru prima dată în clădirea KGB-ului?
În clădirea KGB-ului n-am fost, dar întâlnirea cu reprezentantul lor nu mi-a produs multă plăcere.
Unde în altă parte v-ați mai întâlnit cu kaghebiștii?
Am avut o altă surpriză, dar deja din partea kaghebiștilor transnistreni, după ce am participat în calitate de jurnalist la procesul lui Ilașcu de la Tiraspol. Au venit ei la mine la domiciliu pe la vreo 2 noaptea, erau vreo trei-patru băieți tineri și zvelți. După ce nu le-am deschis ușa, în care băteau cu insistență, au lăsat un autograf pe peretele de lângă ușă: inscripția, cu chirilice, ПМР (PMR).
V-au căutat la Chișinău?
Da, au venit pe Șoseaua Muncești, la apartamentul în care locuiam singur în acea perioadă. Despre această vizită nocturnă i-am povestit unui coleg de la Interne, care, spre regret, a decedat câțiva ani în urmă. După aceea n-am mai avut asemenea surprize.
Aveți vreo bănuială cine v-a turnat la Securitate?
Nu am, deși în cazul cu nunta lui Nicolae Popa se presupune că ne-a turnat colega din secția rusă a facultății. Deși, din câte am aflat mai apoi despre Gh. Mazilu, nu este exclus că și el a avut o contribuție și nu una secundară. De fapt, nu mi-am văzut dosarul și nu știu dacă este posibil așa ceva acum.
Ce neplăceri ați avut din cauza asta?
Direct parcă nu, dar deseori la serviciu am avut unele piedici. Plus la toate, într-un timp eram terorizat la telefon de o femeie care mă învinuia de niște păcate, chipurile săvârșite de mine.
Cine era acea femeie, ce păcate?
Nu știu, n-o cunosc, dar mă făcea în tot felul. Chipurile, aș fi nedreptățit-o pe fiica ei.
Am aflat că numele unuia dintre kaghebiști era Dulce – interesant nume pentru un kaghebist. Dumneavoastră l-ați cunoscut? Cum era acesta ca om?
L-am cunoscut prin corespondență, adică printr-un intermediar care, la fel, insista să-i pun la dispoziție unele înregistrări efectuate la Tiraspol. L-am văzut, poate, fugitiv, pentru că, am impresia, a absolvit Facultatea de Jurnalistică sau Filologie. Nu demult l-am auzit într-o emisiune radio citind versuri proprii, fiind bine-mersi cu traiul în Canada – ca să vezi, mai sunt și romantici acești kaghebiști și, culmea, se erijează în postura de mari patrioți.
Se vorbea în cercurile dumneavoastră de prieteni că tipul cutare sau cutare ar fi KGB-ist sau turnător la Securitate?
Da, dar atunci aceste vorbe îmi păreau simple bârfe. Cu timpul, m-am convins că unele zvonuri s-au adeverit în privința unor colegi, despre care am aflat din presă…
Cine au fost acești colegi?
Am doar niște bănuieli, nu și certitudinea că ar fi colaborat, deși un coleg a decedat în niște condiții suspecte.
La câteva luni după ce am intrat la facultate, am fost chemat în cabinetul decanului de la jurnalistică, unde mai era și un domn cu o pălărie pe cap. Era de la KGB. Mi-a dat o carte de vizită, rugându-mă ca a doua zi să-i telefonez pentru a ne întâlni. În perioada aceea eu mă cam dedulcisem la băut și m-am făcut, în aceeași seară, pulbere, pierzându-i cartea de vizită în timp ce mă scormoneam prin buzunare în incinta unui magazin, unde intrasem ca să mai cumpăr niște sticle de vin. După ce le-am băut, am uitat cu desăvârșire de existența acestui tip și de propunerea sa. Nu l-am mai văzut niciodată. Nu știu ce ar fi putut să-mi spună dacă ne-am fi întâlnit, poate ar fi vrut să-mi propună să colaborez. Dumneavoastră ați avut asemenea întâlniri? Vi s-a propus să colaborați?
Mi s-a propus de câteva ori, dar am refuzat, spunându-le că nu sunt sigur că serviciile de informație de atunci serveau cu adevărat cauza națională. Poate și din acest considerent nu am avansat la serviciu și nici deplasări peste hotare nu am avut. Deplasările pe care le-am avut în România au fost din contul organizatorilor, iar călătoriile în Franța și Italia – din cont propriu.
Spuneți că v-au propus de câteva ori. Unde, în ce împrejurări, cine?
A fost un început de discuție în Grădina Publică „Ștefan cel Mare și Sfânt”, apoi discuția concretă a fost într-o berărie, mai sus de clădirea Parlamentului, cu toate că eu nu sunt un mare băutor de bere. Evident, și într-un caz, și în altul, am refuzat. Deși deveniserăm deja independenți, oricum nu eram sigur că serviciile se reformaseră, precum pretindeau.
Ați colaborat cu Securitatea?
N-am colaborat, doar am avut unele incidente singulare, despre care am vorbit anterior. Și, ca să mai glumesc, într-un timp purtam pălărie și un impermeabil, dar nu din piele, și un trecător aghesmuit m-a luat drept agent al Securității. Eu am glumit și am mers mai departe.
Considerați că ar trebui deconspirate dosarele KGB-ului? Ați făcut ceva pentru asta? Faceți ceva pentru asta?
Consider că ar trebui să fie o lege a lustrației, abia atunci vom putea vorbi despre unele schimbări benefice în societatea noastră. În caz contrar, vom bate pasul pe loc și vom rămâne în sfera de influență a politicii rusești. Iar cei care au servit fostul regim acum fac pe patrioții, europeniștii, unii chiar se erijează și în unioniști.
