Ioan Radu Văcărescu evocă un episod traumatic din propria biografie, cel al bolii urmate de o spitalizare îndelungată. Volumul Cealaltă cafea (Cartea Românească, București, 2024), subintitulat Odă: notificare despre împăcarea sufletului cu trupul, redă o confesiune continuă, și uneori discontinuă, cu alură jurnalieră, a acestei experiențe de acceptare și de reconciliere, în care „orice poem începe cu un nod în gât”, după cum mărturisea Robert Frost. Întregul univers evocat pendulează între declinul maladiv și o reaprindere constantă a scânteii de luciditate care străpunge, în permanență, bezna neputinței și a agoniei din jurul suferindului.
Corelativul obiectiv (T.S. Eliot) al poeziei lui Ioan Radu Văcărescu este această realitate desprinsă din tenebrele bolii, îmblânzită, în schimb, prin apelul constant la amintirea unor lecturi sau a naturii din preajma burgului sibian. Priveliștile traumatice, în mijlocul cărora pacientul se află, sunt cuprinse, la un moment dat, de străfulgerări epifanice, care conferă decorului catastrofic un sens salvator și o diafanitate metafizică: „mi‑am dat seama imediat că nici vorbă de vreun vis, că piciorul acela vânăt al lui nea Ioji este cea mai clară și distinctă realitate care ar putea exista, că bolnavii de la camera șapte sunt reprezentări, dintre cele mai firești, ale atrocității existenței. Am adormit liniștit, dar m‑am trezit de‑o atingere fierbinte, cu buzele, pe fruntea mea rece ca o piatră din albia râului de munte. Am deschis ochii. Era acel chip: al îngerului”.
Întâlnim, în mare parte, narațiuni autoscopice, ai căror afluenți mnemonici adună date, imagini, frânturi de simțiri, de dincolo și de dincoace de boală. Anumite gesturi sau atitudini ale celui care dorește să sfideze boala dezvăluie un tablou de‑un realism și de‑o luciditate necesare luptei cu un soi de invizibilitate a căderii și a agoniei, cu demonii angoasei și ai insignifianței, dar, totodată, acestea sunt învăluite într‑un adevăr revelator, de‑un dramatism aparte, vizionar: „Nu mă privise nimeni, nu existam. Cineva există pentru că este privit, lumea există pentru că e privită de cineva. Nu existam. Întors în spital, m‑am dezechipat, mi‑am cumpărat cafeaua de seară, m‑am așezat pe banca foarte cunoscută din parcul spitalului, mi‑am aprins o țigară, privind stăruitor fântâna secată din mijloc, ca și când aș fi privit direct în ochi cealaltă moarte. Moartea cea nouă”.
Îi vin în întâmpinare și apropierile celor dragi, care îi oferă liantul unui echilibru interior, modelator al suferinței și al decepției. Este demnă de menționat și predispoziția acestuia de a se mișca încontinuu, de a depune un minimum de efort în organizarea activităților domestice, de a nu se lăsa pradă vidului unui pat spitalicesc care înlănțuie și destramă.
Se regăsesc în discurs și câteva note naturaliste, generate de stări de angoasă sau de alienare continuă, care reflectă experiențe de recunoaștere a propriei corporalități trecute prin surghiunul maladiv. Toate acestea duc, într‑un final, la acceptarea acestei condiții grele, carcerale, care poate fi astfel sublimată, transfigurată într‑o experiență vizionară, stilistică și, nu în ultimul rând, una purificatoare, înălțătoare: „Încerc să mă rog la acest mărunt altar de arbori desfrunziți, cu trunchiurile sclipind straniu în vara de noiembrie. Mă rog ție, Doamne, îndură‑te de robul tău potolindu‑i fierbințeala, ridicându‑l din albia întunecată a suferinței. Fă‑l, Doamne, să înțeleagă încercarea prin care trece, îndreaptă‑l pe cărarea regală a luminii celei blânde”.
Perioadele unei letargii senzoriale sau fiziologice, provocate de durerea corporală sau de anesteziile repetate, deschid supapele transei și ale visării, utile ieșirii din contextul unei gândiri fataliste: „Acum, boala își spune cuvântul, nu cred că mai pot urca pe acoperișul acela al lumii noastre. Sunt după‑amiezi de primăvară în care pașii mei se îndreaptă automat din cartierul unde locuiesc acum spre cealaltă parte a orașului. Acolo, dincolo de blocurile cele vechi de pe dâmb, în fața văii din care pârâul a dispărut de mult… Mă opresc cu ochii în zare. Privirea tatălui meu e acolo. Și munții”.
Cu toate acestea, Ioan Radu Văcărescu nu își lasă speranța, cum ar face Dante, la intrarea în infernul „morții celei vechi”, de care a scăpat, după cum mărturisește, „ca prin urechile acului”. Mai degrabă, apelează la sursele și resursele sale imaginative, adoptând o anumită umilitate învăluită de o prospețime insolită și sapiențială, căci, „tiptil, desculț/ intru cu sfială în cealaltă viață”, după ce „iau creionul în dreapta și deschid caietul imaculat”, tabiet cotidian care dezvăluie nevoia reîntoarcerii la o ingenuitate a valorilor personale și a celor lumești, devenite arme împotriva unei condiții umane, personale, atât de amprentate de spectrul perisabilității și al declinului iminent.
Poezia se preschimbă, în cadrul acestei cărții, într‑un palimpsest senzorial și mnemonic. Ea apelează la unele valori culturale și umane, cele două note de subsol obligatorii înțelegerii creației acestui poet sibian.
