6 iulie 1949
„Când îmi aduc aminte de Tomskul blestemat,
De locul unde neamul îmi este îngropat,
Dând glas iar suferinței, un schilod istovit,
Moș Basarab, îmi spune destinu‐i surghiunit,
5 Spre cer cu‐nverșunare eu strig și greu blestem
Trei nopți îngrozitoare ca umbra morții semn,
Dar tot atunci spre ceruri înalț și rugi fierbinți,
Ca Uțul pătimirii, uitat de zei și sfinți.
Așa, între blesteme și rugi, trăiesc mereu,
10 O lume‐aș vrea să știe de nenorocul meu,
Căci urmăresc cu mintea sovietice urgii,
Năpasta comunistă rămână printre vii;
Mă lupt doar cu uitarea, de‐aceea doar veghez,
Memoria‐n cuvinte încerc s‐o întrupez.
15 Când mi‐amintesc de noaptea îndepărtatei veri,
Mă potopește plânsul adâncilor dureri,
Nepotolite lacrimi îmi curg șuvoi, șuvoi –
A treia oară rușii ne‐au ridicat pe noi!
Toți gospodarii țării, nenumărate mii,
20 Au fost mânați ca boii‐n vagoanele corbii.
Cam pe la miezul nopții, peste Codruțul meu,
Ca trăsnetul căzuse edictul din Chișinău.
Enkavediștii, verzii, ciocniți de turbăciune,
Au năvălit și‐n casa preasfintei mele bune,
25 Nu i‐au lăsat nici vreme nepoții să îmbrace,
Părtași tristeții crude, durerilor tenace,
Nici timp ca ea să pună măcar vreo doi posmagi
Și mămăliga rece în tainicii desagi.
Bunicu‐Andrei, alături, sta alb și împietrit,
30 Când și‐a venit în fire mai tare a pălit:
Nepoții, mititeii, lipiți ca niște pui
De cloșca buimăcită, plângeau în jurul lui.
Ne mângâia sărmanul, dar nu‐îndrăznea să spună
Că noi, ca mama noastră, Maria, fiica‐i jună,
35 Ca bunul nostru tată, plecăm acu de‐acasă.
Bunica, despletită, prin tinda‐ntunecoasă,
Umblând pe dibuite, plângea și blestema:
„Of, Maică și Fecioară, te rog, nu ne lăsa!
Of, copilașii mâcăi, puiuți orfani, o, vai!
40 Vă duce Antihristul în Tomsk sau în Altai,
Ținuturile‐n gheață de veșnicii pierdute,
Cu‐ntinsul lor sălbatic, de spaime străbătute!
De ce, tu, om sălbatic, atât de ticălos
Ne pedepsești degeaba și‐atât de odios?
45 Tu mi‐ai pierdut feciorii, acum nepoții‐mi iei,
O, Stalin, tu, tirane, să piei în ochii mei!
Mâncate‐ar focul, Iudă, și moartea cea mai grea,
Eu te blestem pe tine și mulți te‐or blestema!
Neomule, vai! neagră e noaptea, negru fii,
50 Tu, câine negru, ca un tăciune printre vii!
O, tu, cățelule, tu, născut dintr‐o cățea,
De toți să fii urât și după moartea ta!
Plesnească‐ți ochii, râmnitorule, și sânii,
Să‐ți moară toți copiii de foame,‐n drum, ca câinii,
55 Crăpa‐ți‐ar capu‐n patru, pieri‐ți‐ar numele
În smârcul bălților, pască‐ți‐l‐ar iepele!”
Plângeam noi toți, bunicul plângea amar, amar:
El cunoștea prea bine sovieticul calvar;
Nepotolite lacrimi curgeau șirag, șirag
60 Când, unul câte unul, treceam noi peste prag.
Ca‐n vremea de pe urmă în jurul meu era,
Chiar luna, peste codru, uimită‐ncet mâna
Spre ceruri nevăzute superbii telegari.
Bocea mereu bunica, bocea cu lacrimi mari
65 Și plânsu‐i ca o rouă obraji‐i roura,
Tot strigăte și plânset prin sat se auzea:
În case, ridicații boceau, toți, ca la morți,
Încet plângeau rămașii, pe‐ascuns, de după porți,
Și ud era de lacrimi tot Codrul de pe Prut.
70 Căzu‐n genunchi bunicul cu geamăt lung și mut.
El sărută pământul, apoi luă țărână
Cu degetele slabe în palida sa mână
Și, podidit de lacrimi, cu ochii grei de dor,
Chemă Fecioara sfântă și sfântul casei lor:
75 „Vă rog, îngăduiți‐mi, eterne zeități,
Să mă închin iar vouă și azi ca‐n alte dăți,
Îngăduiți‐mi iarăși, ai casei mele sfinți,
Să vă mai rog o dată de bunii mei părinți,
De sufletele căror departe noi vom sta,
80 O, sfinți, nici pe‐o clipită să nu‐i uitați așa!
Că nu avem vreo vină voi, îngeri, bine știți
Și nimeni nu o are din cei ce‐s surghiuniți;
Nici crime, nici greșeală, nimic nu am făcut!
Năluca comunistă, himera ne‐a pierdut!
85 Deci, spuneți peste veacuri voi, sfinți, și tu, Fecioară,
Că ne‐au gonit degeaba din case și din țară!”
Aceasta i‐a fost ruga. Bunica, suspinând,
Își sărută fierbinte nepoții, rând pe rând,
Și înălță cu glasul în lacrimi înecat
90 Iar rugi sfâșietoare spre ceru‐ndepărtat.
Și se ruga, sărmana, ah! se ruga mereu,
Trăgea încă nădejde s‐o‐ajute Dumnezeu.
Nu‐i auzise cerul suspinul disperat,
Doar steaua cea funestă,‐n depărtări, de‐odată,
95 Luceafărul de ziuă, păli ca niciodată,
Iar luna aurită părea însângerată:
Din depărtarea mare, din mari nemărginiri,
Și luna, și boarul vesteau nenorociri.
Când se‐ngână de ziuă, pe șesurile reci,
100 Din casa părintească noi am plecat pe veci.
Îmi amintesc ca astăzi cum ne‐au băgat, din prag,
În dușegubci mișiei, răcnind mereu: «Ты враг.
Вы все враги народа!» Răstindu‐se spre noi,
Ei ne loveau cu arma în creștetele moi.
105 Bunicul, alb ca varul, cu chipul mohorât,
Cercă să spună‐ncet: „Nu‐i mai grăbiți atât
Pe copilașii ăștia cuminți, ca niște sfinți,
Doar voi acum îi duceți spre chin și suferinți.
O, glie, scumpă mie, grădină din povești,
110 Râmâi cu bine, Codru; pământuri strămoșești,
Adio, eu n‐o să vă mai calc de‐acuma, ci
Sub sloiuri reci de gheață curând voi odihni”.
Călăii cu furie ne îmboldeau turbați.
Atunci strigă bunica asurzitor: „Mai stați!”
115 Cu mâna tremurândă cuprinde vatra strâns
Și‐abia, abia se‐aude, prin hohote de plâns,
Ce spune ea, mămuța, cu fața pală, suptă:
„O, nu te las, căsuță, în două de‐oi fi ruptă,
Ca Vodă, domnitorul, cel dezmembrat de cai!
120 Eu plec că‐s surghiunită, căsuța mea, tu, vai!
Rămâi, vai! părăsită, sălaș pentru strigoi”.
Când apăru în ușă cu pletele vâlvoi
Și când trecu dincolo de pragul casei sfinte,
Un fulger de durere o săgetă prin minte
125 Și‐n leșin ea căzu, ca piatra, la pământ,
Mai bine zis, ca mortul în groaznicul mormânt.
Când se trezi, la gară,‐n vagonul arhiplin,
Se ridică cu chipul îngălbenit de chin,
Și‐aflând copii atâția, înghesuiți în gară,
130 Jeli întâi orfanii și soarta lor amară,
Căsuța părăsită ea căină, apoi,
Încetișor ne zise să auzim doar noi:
„Cu tot cu rădăcină un duh neomenesc
A smuls acu din țară tot neamul răzășesc.
135 O, numai necurații cei mari în stare sunt
Să sape tot ce veacuri rodi acest pământ”.
