Și cum ar fi putut să se abțină Liliana Corobca, având la dispoziție și studiind ani în șir documentele secretizate până nu demult, prezentate în Panorama comunismului din Republica Moldova, în Panorama comunismului din Romania, apoi în alt studiu amplu: Controlul cărții. Cenzura literaturii în regimul comunist din Romania? Nu poți lăsa în sertare documentele ce n‑au încăput în publicațiile enumerate mai sus, nu poți trece peste atâtea adevăruri ascunse, tăcute, suprimate. Și Liliana Corobca le scoate la iveală, integrându‑le într‑un nou roman, prezentând rând pe rând probe concludente din ambele tabere. Și avem la dispoziție, ușor de manevrat și accesat, subsidiare sumedenie de documente, citate esențiale, menite să‑i trezească pe unii care și‑au permis să uite, iar altora, pentru o cunoaștere aprofundată, să le propună adevăratele adevăruri, nu cele trâmbițate sau camuflate de conducerea de partid și care au stat la baza sistemelor ce au dominat prin teroare, minciună, frică. Sistemele au condus printr‑o frică indusă în scopul îndobitocirii omului simplu, dezorientându‑l sau chiar distrugându‑l pe cel care mai încerca să gândească… darămite să‑și mai expună propria opinie, evident, diferită. Ce se întâmpla cu cel care nu se supunea, cu cel ce se opunea? Aflăm direct sau tangențial din acest roman‑document intitulat Maestrul și Makarenko, apărut la editura Ratio & Revelatio, în 2023. Un roman științific și fantastic, o utopie ce transcende ușor într‑o distopie crudă. Și care se citește cu mult interes, și care pune o sumedenie de întrebări ce reies și se cer elucidate prin sumedenia de documente clasate de regim.
„Ce educați, tovarășe Makarenko? Visători? Cine este maestrul? Evident – Bulgakov. Sau poate nu?”
Liliana Corobca găsește similitudini între Bulgakov și Makarenko. Și, pe aripi de înger, ajunși în fața porților, se îndreaptă spre incomensurabila veșnicie. Adică?… Adică iadul și raiul. Fiecare cu o altă misiune. Notele‑document ne transpun direct în experimentele înfiorătoare, nemaipomenitele crime săvârșite în serie la Pitești. Dar totul începe cu Divina Comedie, în care aflăm ce este și cum este în rai, în paradis… și ni se mai spune că în paradis nici nu‑i atât de interesant. Adevărata viață, cu adevăratele zbuciumări și chinuri se petrece în altă parte. „Viața e în altă parte”, acolo unde sunt aduși disidenții politici. Cei care au rezistat și nu s‑au frânt. Iar în infern și îngerii sunt mai altfel.
„Privirea omului, privirea e tot ce mai rămase viu în el, privirea fermă, puternică în corpul zdrobit, corpul, dar nu spiritul. Ochii omului spuneau sub ploaia loviturilor, sub ploaia tunetelor și a măcelului: nu nu nu! Apoi privirea găsi un fir de putere și pentru voce, și auzirăm cum el șopti: nu nu nu! Au auzit și ei, s‑au înfuriat tare și crunt au lovit, dar furia loviturilor nu mai putea opri tăria șoaptei. În acea clipă, am văzut cum suflă îngerii ca în lumânare peste inima ceea, să nu se stingă.”
Sau:
„Când călăul lovea fără milă, îngerul își desfăcea aripile și se așeza în față, primind lovitura, ca să nu‑l doară atât de mult pe deținut. Îngerul păzitor proteja cum putea… era uimitor că și îngerii călăilor munceau să oprească lovitura, să fie păcatul mai mic, în timp ce demonii împingeau pe la spate, ajutau, loveau și ei.”
Plin de tragism, dar și de satiră succedată de umor acest roman… Oare cum să reacționezi când citești: „Suntem cel mai evoluat oraș din emisfera Marilor Gunoaie…”?
Într‑un solilocviu de revenire pe pământ autoarea se întreabă: „Ce simte stimatul nostru cititor care a ajuns aici surprins de ceea ce citește?” Și tot ea ne răspunde: „e prea neobișnuită formula artistică propusă…” Da, neobișnuită. Cu această scriere ne‑a și captivat. Cititorul va persevera și va savura scriitura, lectura atentă fiindu‑i și pentru cunoaștere. Va avea multe de învățat și multe de recapitulat din istora neamului și a sovieticilor din ultimul centenar.
Un ultim pasaj din roman: „Rescrierea istoriei dintr‑o nouă perspectivă, asta da, contribuție originală…”
„Ai mâncat sufletul autoarei, stimate pedagog, și câteva luni din viață, ce roman ar fi scris dacă nu apăreai tu, cu chestiile tale pedagogice, se oțărî Bulgakov spre Makarenko.
Cine știe? Cine știe!”
Și pe final, o întrebare ce mă frământa intens, mai ales după lectura acestui roman‑document: au fost oare studiate la fel de minuțios documentele secretizate din celelalte țări membre ale Pactului de la Varșovia, țări dirijate, și ele, de la Moscova? Nu știu de ce, dar persistă vaga supoziție că nicăieri în altă parte nu au fost comise asemenea atrocități, precum cele de la Pitești. Atrocități e prea puțin spus. Persistă convingerea că nicăieri nu s‑a recurs la asemenea experiențe. Nicăieri! Nicăieri? Și oare de ce?
