Mi se întâmplă să citesc cărți fiind atrasă de copertă. E suficientă o gamă cromatică ce se pliază elegant peste percepția mea senzorială și, bineînțeles, o adnotare convingătoare de pe coperta a patra. Alteori, și de cele mai dese ori, aleg cartea îndemnată de numele autorului: fie că am mai citit și știu deja că este un autor bun, fie pentru că nu am auzit, nu am citit și e timpul. De mult e timpul! Ce tentație poate fi și titlul! Am ales cărți și pentru titlul care se cerea dezlegat. Într-un fel ori altul, lectura este, pentru mine, un act de conștiinciozitate și, astfel, anulez irevocabil primul drept al cititorului din decalogul lui Pennac: cel de a nu citi.
Paradoxal, Doi ani de UkraMine, de Angela Aramă, despre care am aflat la Bookfestul din septembrie 2025, a fost una dintre cărțile de care m-am ferit. Ocolisem această lectură din motive strict personale, deci, subiective și, deci, greu de înțeles. Nu mi-aș fi dorit, nu aș fi avut suficientă putere emoțională, destulă reziliență ca să citesc un jurnal de război. Era (și este încă) felul meu de a-mi proteja psihicul afec- tat de măcelul pe care îl poartă Ucraina. Doar simpla rostire a cuvântului „măcel” mă face să văd cadavre, sânge, să simt aievea usturimea unei răni lăsate de un tăiș: putin – un măcelar care măcelărește. Scurt și onest: nu mi-am propus a citi cartea din motive foarte subtile de lașitate. Nu știu cum aș numi altfel starea aceasta, cu care mă confrunt și pe care o refulez permanent: să mă țin mai departe de informația despre război. „Ce aș putea face, de altfel, pentru Ucraina?” mă întreb în frecventele încercări de a-mi ameliora aceste crize de conștiință.
Știu că Angela Aramă, jurnalista pe care o cunosc încă din adolescență și, mai nou pentru mine, de vreo 5-6 ani, scriitoarea, ne ține la curent cu ceea ce se întâmplă în Ucraina prin postările de pe Facebook. Am citit deseori din relatările și din analizele ample pe care le face, dar și mai des le-am ocolit. Or, realitatea din Ucraina îmi este cunoscută din ceea ce trăiesc rudele mele din satul Lipețkoie ori cele din orășelul Kotovsk, ori cele din Odessa. Fiii celor doi verișori de pe linie paternă sunt pe front. Cuscrii surorii mele mijlocii au trăit mai multe luni groaza bombardamentelor din Harkov, până au putut pleca de acolo. Bătrâni și îmbătrâniți. Orice fotografie cu fața războiului întunecă fața mea, stinge din lumina mea, mă contorsionează pe interior, aducându-mi stomacul în esofag… Nu m-aș putea proteja decât cu detașarea. Cu ceea ce am numit mai sus lașitate. De aici, dintr-un filmuleț cu niște soldați ucraineni cărora li s-au zburat creierii și din constantul și perfidul exercițiul al detașării, s-a născut poemul meu Alte mame:
Dormi, Viorica!
mâine vei putea uita
mâine vei mânca din nou
alte mame își trimit copiii la război
Antonina, Olena, Inna, Henea…
tu mâine vei zâmbi din nou
vei condamna războiul
protejată de căldura casei tale.
Am ajuns, așadar, spre cartea Angelei Aramă îndemnată de Dumitru Crudu. De atunci, din acea seară, pornește drumul meu prin cele 500 de pagini ale jurnalului pe care s-ar fi putut să nu-l citesc. Ce îndemn prețios mi-ai făcut, Dumitru Crudu! Ce carte necesară mie ai scris, Angela Aramă! Și, ca să fiu crezută, voi începe cu un răspuns la postfață.
„Voi scrie în continuare despre Ucraina, pentru că dacă ea nu va exista, nu voi exista nici eu. Iar publicarea acestui jurnal, scris pe parcursul primilor doi ani de război, de Ukra(m)ine, dincolo de frământările personale legate de acest război, este inspirată și de altceva: dacă o singură femeie va conștientiza că nu este deloc defectă, căci prin aceleași neliniști și suferințe a mai trecut cineva, dacă o singură femeie își va îndrepta aripile și se va vindeca […] atunci a meritat. Pentru că, de fapt, tot ce contează în viață este răspunsul la întrebarea: Am I a Survivor or Not? Yes, I Am! […]”
Da, a meritat, pentru că am citit și am reflectat pe îndelete asupra fiecărei pagini. Am trăit profund emoția concentrată în mai multe dintre confesiuni. Am rezonat cu mai multe dintre idei, am asimilat mai multe dintre meditațiile cu referire la condiția femeii în societatea noastră, încă inechitabil de patriarhală. Lectura acestei cărți a fost un neașteptat prilej de autosondare. Terapeutică. Nesperat, s-a produs o alchimie între frământările din lumea mea interioară și lumea pe care mi-au revelat-o Doi ani de UkraMine. Parafrazând-o pe autoare, care scrie „Mă întorc la Ileana Vulpescu și-mi zic că scrie despre mine”, aș putea spune că deseori, în această carte, s-a scris despre mine. Am ieșit mai puternică din această lectură, mai prietenă cu mine însămi, mai determinată în ceea ce mă privește. Din păcate, cu niciun dram mai rezilientă la atrocitățile războiului. Să citesc tablourile descrise de Angela Aramă a rămas o constantă depășire de mine însămi. Sunt om și am limite.
La primul exercițiu al lecturii, când am parcurs mai multe secvențe care începeau capitolele (numesc generic „capitol” consemnările fiecărei zile din care se constituie jurnalul), am avut falsa impresie că această carte chiar este un jurnal de război. Ce eroare! Am alergat totuși spre paginile despre Bucea, pentru că în acele zile, când fotografia cu chipul crispat al lui Zelenski făcuse înconjurul lumii, mi s-a rupt zăgazul lacrimilor. Am trecut, atunci, ca friptă cu foc prin imaginile pe care le publica presa online, cu masacrul de la Irpin și Bucea. Le-am mai deschis o dată, imaginile, privindu-le de după umărul protector al soțului meu, bocind și întrebându-l cum pot oamenii face așa ceva cu alți oameni.
„Cum să dormi?! Cum să oprești calvarul?! Cum să-i ajuți pe toți?! Până și liniștea nopții doare… Bocește… Bucea…”
Așa consemnează Angela Aramă carnagiul descoperit la Bucea. Atât a putut scrie în acea zi… Remarc jocul lugubru al cuvintelor, care îmi amintește de cea de-a doua oară când am plâns pentru Bucea: la Teatrul Național „Mihai Eminescu”, în timpul spectacolului poetic Requiem pentru Bucea, gândit și închegat de Dumitru Crudu, când poemul Gloanțe m-a făcut, efectiv, să le văd zburând, să le aud vâjâind, să le simt gus- tul coclit. M-a tulburat și m-a purificat acel spectacol, iar seara scrisesem pe Facebook:
„Mulțumesc, Dumitru, pentru Gloanțe”.
„în loc de vise
gloanțe
în loc de îmbrățișări
gloanțe
în loc de cuvintele pe care
ni le-am fi putut spune
gloanțe
în loc de tăcere
gloanțe
în locul tău
gloanțe
în locul meu
gloanțe
în locul nostru
gloanțe”
De altfel, intrarea conștiincioasă și asumată în lectura jurnalului Doi ani de UcraMine mă face să dau peste niște rânduri care mă ajută sa-mi accept momentele de slăbiciune.
„Totuși, deși urmăresc aproape cu ostentație evenimentele din Ucraina, am privilegiul să mă pot detașa de ele în orice clipă. Ecuația e pe cât de simplă, pe atât de perfidă: mor ei, nu noi. Chiar dacă ei ne apără și pe noi, noi putem să ne facem a uita oricând asta… Și, de exemplu, să mergem la teatru…”
Percep ironia autoarei ca pe o alternativă a unui strigăt de neputință, pentru a dilua implozia stărilor înghesuite în alte fragmente.
„[…] ucrainenii în timpul ăsta mor de-a adevăratelea. Sunt spulberați cu tot cu case, copii și valize. Cum să le spui să-și coreleze așteptările?! E cinic… Eu îi ascult zilnic, le văd ochii, le aud vocile și, cum zice poeta Radmila Popovici, mă doare să fiu om…
***
La Marhalevka e distrus totul – poza unui bărbat cu pisica în brațe, care a rămas singur pe lume într-o clipă, îmi rupe sufletul.
***
O poză în care un câine roșcat stă cuminte, plin de demnitate, lângă cadavrul stăpânului său, un bărbat împușcat în timp ce mergea cu bicicleta. Hachiko al zilelor noastre… Bucea… 2022…
***
Femeia cu manichiura roșu-aprins se numea Irina (poza cu mâna ei întinsă pe pământul răvășit de gloanțe a cutremurat o lume întreagă). Fiica sa a spus că ea dorea doar să trăiască. Atât.
***
La Skadovsk (un oraș din regiunea Herson), rușii au spânzurat o femeie ucraineană chiar lângă clădirea «instanței de judecată». Tatiana Mudrenko avea 56 de ani și nu și-a ascuns niciodată apartența etnică și dragostea pentru poporul său… […] Ororile comise de ocupanți în teritoriile ucrainene temporar ocupate întrec orice imaginație. Ei omoară, torturează, jefuiesc, ca și cum nu ar fi oameni, ci mutanți – eșecuri ale unor groaznice experimente genetice.”
Chiar dacă găsesc și rânduri în care clipocește speranța, rânduri ce relatează despre armata ucraineană căreia i-a reușit să oprească înaintarea rușilor sau despre încercările de ofensivă, jurnalul războiului din Doi ani de UkraMine este un jurnal al durerii, al urletelor de durere, al plânsului înfundat, al tăcerilor care ne omoară speranțele.
În fapt, ceea ce nu deslușisem eu de la început aplecându-mă spre această carte este alt strat al jurnalului. Ce descoperire și ce revelație a fost acest mine din formula titulară! Eu și Ucraina este doar un râu care se varsă în fluviul confesiunilor. În esență, cele 500 de pagini ne poartă prin alte ape, adânci, neliniștite, tulburi și tenebroase. Iar firul confesiv caută, de fiecare dată, să scoată acest mine la lumină, să-i aducă înțelegerea, acceptarea, pacea și iubirea. Acceptarea și iubirea de mine. Ceea ce-i reușește Angelei Aramă, prin acest jurnal, este să creeze o rețea a emoțiilor și stărilor. Consemnarea evenimentelor din Ucraina, acest jurnal al războiului se amestecă, așa cum se amestecă apele, cum se creează nuanțele din culorile de bază, așa cum se unesc firele, cu jurnalul propriei vieți. Am găsit pasaje evocate reflexiv despre o devenire a mine-lui autoarei, aspect care m-a emoționat, pentru că și mine-le meu s-a regăsit în aceste mine.
Jurnalul confesiunilor abordează teme și sondează zone ale existenței precum sunt copilăria, relația cu părinții, mariajul, divorțul, maternitatea, relația cu arta, cu profesia, cu lumea, cu propriul corp. De unde vine tendința (și a mea!) de a le face pe plac tuturor? De unde permanenta necesitate de a te face (a mă face) utilă? Care este cauza vulnerabilității și a tristeții atunci când ești în dezacord cu cineva? Cum înveți să ripostezi, nu sociețății, nu regimului, ci propriului anturaj, propriilor frici și limite pe care ți le tolerezi? Cum se învață acceptarea de sine? Cum ajungi să înțelegi că, înainte de a trebui celorlalți și chiar (sau mai ales) netrebuind celorlalți, tu ai nevoie de tine însăți. Sau de tine însuți. Avem nevoie de noi înșine.
Doi ani de UkraMine este o carte care merită a fi citită de toți. Deși e un jurnal scris de o femeie, deci, scris la feminin, așa cum îl percep eu, identific acolo o voce a omului, a spiritului, a adevărului căutat. Or, toate acestea sunt în afara genului. Condiția umană, mine-le nu are gen.
