E târziu și frigiderul ticăie mecanic.
În el stă o jumătate de avocado, o mască
de față,
pastele de aseară și o sticlă neîncepută de
vin.
Nici știrile și nici cearta de dimineață nu se
mai aud
de la mașina de spălat, care centrifughează.
Șosetele noastre se rotesc rapid, într-un
dans haotic, dar mereu împreună.
Îmi aduc aminte că trebuie să chem
instalatorul.
Iau loc pe canapea, deschid telefonul și
scrollez încet.
Văd câteva ad-uri neinspirate,
un influencer semicancelat încercând să
rămână relevant,
sfaturi despre relații în declin,
o familie separată de ICE,
un videoclip cu pisici care nu știu sigur
dacă e AI…
Poate ar trebui să îmi reduc timpul de
ecran … îmi obosește ochii.
Pe gardul vecin, cineva a însemnat cu un
marker negru „peace”,
dar literele s-au scurs și pare că scrie
„please”.
Mă trece un fior rece pe șira spinării.
Îl alung ca pe un țânțar,
te privesc cum dormi liniștit în camera de
alături
și mă reasigur:
aici suntem cu toții întregi.
Trăiesc cu o precizie de un calm
înfricoșător.
Plătesc facturi,
mă gândesc unde să mergem de Revelion,
îmi fac lista de cumpărături:
cafea, țigări, carne tocată,
ciocolată neagră, pentru tine,
și poate flori, pentru mine.
Ceva care să dureze…
O café à la Cioclea sau de ce plâng… chitarele
Dumitru Dan Maxim
