(roman inedit transmis de fiica autorului, prima parte)
Crunta lovitură a destinului a venit pe neașteptate. Și m-a găsit absolut nepregătit. Așa cum au mai venit și altele în viața asta, dar pe care le-am suportat, recunosc, mult mai ușor, deși îmi provocaseră zeci de nopți de insomnie, treziri, ridicări din așternut și postări în fața unui geam, încercând, prin uitarea în întuneric, să găsesc un punct de lumină, o închipuire de rost sau o soluție cum să merg mai departe. N-am încercat niciodată în asemenea cazuri să mă plâng pe soartă sau să împart cu cineva apăsătoarea povară, ci m-am încurajat să merg, să insist, să mă retrag în munca mea și acolo să caut o ușurare care m-ar ajuta să trec pe celălalt țărm al necazurilor mele.
Nu știu în ce măsură acest sfat ar fi de folos și pentru alții, pe mine însă m-a salvat ca să trec dincolo, să înțeleg că mai răsare soarele, că vine primăvara, că totul reînvie în jur și natura se reface după odihna iernatică, poate chiar mai frumoasă și mai proaspătă decât un an. Rămâne numai să deschizi bine ochii și să te uiți atent în preajmă.
Moartea Eugeniei a venit pe nepusă masă. Am zis-o și eu, de parcă am aștepta să vină sfârșitul și iată că el ne găsește. Gripa aceea a picat în jumătatea a doua a lui februarie și credeam cu toții că va trece, cum a trecut de atâtea ori, fără mari complicații. Dar gripa s-a agravat și gripa a cosit-o pe Eugenia de pe picioare, dar noi, cunoscând rezistența ei, eram siguri că va ieși din boală. De spital nici nu voia să audă. Medicul care a consultat-o acasă n-a simțit nimic – o gripă ordinară.
Eu am plecat vineri dimineața la Corlăteni, la baștină, unde la școală mi se organiza o întâlnire cu elevii. Când m-am întors duminică seara, fiica Doina plângea, neștiind ce să facă, mama se simțea foarte rău. Am telefonat la spital, am chemat ambulanța și am internat-o în aceeași seară, în secția de reanimare. La spital, lucrurile s-au complicat tot mai mult, s-a descoperit că pacienta avea o pneumonie bilaterală, din care n-a mai putut să iasă. Peste cinci zile am pierdut-o…
Astfel că primăvara a sosit pentru noi cu multe lacrimi și cu o irecuperabilă pierdere. Fiecare în felul său ne luam asupra noastră o parte din vină, că Mimi, cum i se spunea în casă, ne-a părăsit atât de devreme. Dacă și în timpul bolii somnul meu era alcătuit din vreo două jumătăți de oră, când, pari-mi-se, ațipeam puțin, apoi după ce rămăsesem singur, după treizeci și cinci de ani de căsnicie, nopțile îmi deveniseră un adevărat calvar. Mă întorceam de pe o parte pe alta, încercând să găsesc o poziție în care m-ar fi furat somnul. Dar în zadar o căutam. Atunci, în acele nopți de chinuri și necazuri, mi-am mai trăit încă o dată viața de la un capăt la altul, zi cu zi, săptămână cu săptămână. Această perioadă de treizeci și cinci de ani se derula ca un film de foarte lung metraj și atunci când ajungeam în anumite momente, opream demonstrarea, aplicam încetinitorul, și mai urmăream încă și încă o dată fragmentul pe care îl consideram important, și, numai după ce-l asimilam definitiv, treceam mai departe. Așa îmi măsuram viața fără nici un fel de cruțare și fără îngăduință sau scuze pentru anumite împrejurări. Criteriile erau dintre cele mai riguroase. Aveam să găsesc în existența mea multe ratări sau decizii îndoielnice, dar și mai multe momente când greșisem în relația noastră cu Eugenia. Și acum mă acuzam, îmi era rușine, sufeream, dar nu mai puteam face nimic. Erorile rămâneau în urmă pentru totdeauna erori și nici o erată nu mă mai putea salva de ele.
De atâtea ori, mai înainte, când mă simțeam strâns din toate părțile ca într-o menghină dublă și nervii își întindeau într-atât fibrele, încât era nevoie, se pare, de o picătură de efort ca să plesnească, ridicam neputincios mâinile și cu ochii în neant rosteam:
— Doamne, în care parte s-o iau ca să scap de toate și îmi aminteam de Lev Tolstoi care plecase de-acasă în lume.
Eugenia îmi spune unde. Așa, pe de-a dreptul…
Pe tot parcursul căsniciei noastre, eu consideram că voi fi primul care voi părăsi această lume. Și chiar vorbeam despre asta, dar soția îmi tăia imediat cheful de a pomeni de moarte. Nu agrea asemenea discuții. Și iată-mă rămas singur. Văduv!… De toate am fost în viața asta – și elev, și student, și învățător, și reporter, și redactor… Iar pe linie familială – și mire, și tată, și naș, și socru, și cuscru, și bunic. Dar, uite, văduvia o încercam pentru întâia oară.
Amară soartă cu nesfârșite insomnii și cu povara unor culpe netratabile. Nu le doresc nici dușmanilor mei să treacă prin asemenea chinuri. Vedeam că aceleași cazne le are și fiica. Până într-o zi, când am stat în doi și i-am spus încurajator – pe Mimi n-o întoarcem, dar nu e rostul să ne ruinăm și noi. Asta n-ar fi în favoarea nimănui. De liniștit, linișteam pe alții… dar cine să mă calmeze pe mine?
Ci eu îmi duceam solitar durerea. Cei mai apropiați încercau în fel și chip să mă scoată din acest hău, fiecare cum îl ducea capul, unul cu un pahar, altul cu o vorbă, al treilea cu un spectacol, cu o manevră ocolitoare. Dar rămâneau nopțile, aceste vrafuri de beznă, când rămâneam cu ochii în tavan, sfredelindu-l și negăsind nimic altceva decât gol și deșert, hău și abis. Poate că toate-s una și aceeași, dar eu le diversificam, măsurându-le.
De acum mi se terminaseră amintirile, mă duceam la cimitir la mormântul Eugeniei, dădeam de pomană bani, aprindeam lumânări, dar liniștea nu mă cuprindea, continuam să fiu abătut și absent. Chiar dacă încercam să mă gândesc la altceva, talazurile neliniștii mele, până la urmă, tot spre acest tărâm veneau, se înghesuiau nenumărate.
Trecuseră deja și praznicul de pomenire de patruzeci de zile, când întâlnind o cunoștință mai veche a mea care îmi exprimă condoleanțe și eu îi mulțumii cu ochii înrourați, avea să constate:
— Tu încă nici nu-ți dai seama ce s-a întâmplat, plutești ca printr-un abur de vis. Coboară pe pământ și uită-te în ochii vieții, ea a rămas aceeași ca și mai înainte. Privește în jur…
Nu vedeam nimic, de parcă aș fi fost cu ochii legați.
N-am fost în cosmos și n-am avut de unde să simt, dar imponderabilitatea e posibil să fi fost anume starea mea de atunci. Mă vedeau și colegii de serviciu în ce dispoziție eram, dar cu ce puteau să mă ajute?
Prima a reacționat Valeria B., o ziaristă cu fire boemă și cu un har extravagant, că mă simpatiza fiindcă-i permiteam o libertate ce n-o avea nimeni din redacție. Venea numai ca să-și aducă interviurile cu diferite personalități, iar în rest era pe la activități și acasă, conversând doar cu redactorul-șef, adică cu mine, la telefon.
Găsindu-mă mereu abătut, nu se gândi mult și la deschiderea unui vernisaj de pictură, în holul redacției, pe care de obicei îl inauguram în calitate de gazdă, adunându-se un public select și reporteri de la radio și televiziune ca să oglindească evenimentul, Valeria veni însoțită de o doamnă zveltă, cu părul scurt și cu ochi negri pătrunzători. Mi-o prezentase înaintea vernisajului în biroul meu, spunând că se numește Luminița. Eu am săgetat-o cu privirea, fără să descopăr în profilul ei ceva deosebit. Am spus ceva cu părere de bine că la vernisajele noastre mai vine și lume nouă, apoi i-am scris un autograf pe o carte de-a mea.
Am fost apoi chemați în hol ca să inaugurez vernisajul. N-am vorbit mult, dar m-am străduit să analizez câteva lucrări, să evidențiez anumite particularități ale autorului. Nu mă gândeam ca alocuțiunea mea să placă. Abia după ce am oferit cuvântul altor vorbitori, mi-a atras atenția profilul Luminiței. Privea atât de concentrată o lucrare, încât dintr-o parte se crea impresia că intenționează să intre cu totul în acel peisaj. M-a surprins anume acea privire pătrunzătoare a Luminiței. Nu se uita la mine, ci la un tablou, dar m-a făcut curios: ce descoperise acolo?
După partea oficială s-a servit câte un pahar. Și eu am ciocnit și m-am întreținut cu cele două doamne: Valeria și Luminița. Pe neobservate, englezește, am părăsit sediul redacției și ne-am îndreptat pe jos spre cinematograful Gaudeamus. Pășeam pe strada care mai păstra urmele plimbărilor mele cu Eugenia în anii studenției, apoi și după ce închiriam o gazdă tot prin părțile acestea. Doamne, cât timp și câtă viață a mai trecut de atunci!
Continuare în numărul următor
