Lumina de la capătul tunelului

(roman inedit, trimis de fiica autorului, partea a doua)

Am lăsat amintirile pentru o altă ocazie şi m-am grăbit să fiu drăguț cu doamnele. Am propus să bem câte o bere la o terasă din apropiere şi, fiind acceptată ideea, ne-am întreținut într-o flecăreală ordinară, sărind de la un subiect la altul. O antrenasem şi pe Luminița în discuție. Afară era cald, şi berea rece cu pește sărat se potriveau de minune.

La un moment dat, Valeria a găsit un motiv să se grăbească să plece şi să ne lase singuri. Nu dădea niciunul dintre noi semne de plictiseală. O întrebam despre serviciu, baștină, viață, copii, părinți. Îmi spuse că-i asistentă medicală, că-i place profesia aleasă, dar regretă că-i prost plătită şi, pentru a se întreține ea şi fiica, elevă la liceu, trebuie să mai facă şi altceva. Îmi vorbise că vreo doi ani în urmă își pierduse mama, care era de prin părțile Breanskului, unde o găsise taică-său şi venise cu ea la baștină, după serviciul militar, într-un sat de codru de dincolo de Orhei.

Se acomodase la viața rurală, a născut o droaie de copii, dar nu s-a cruțat de la munci şi, într-un prag de toamnă, a avut un atac fatal de cord şi trecu în lumea celor drepți. Luminița o deplângea încă, dar îl jelea şi pe taică-său, rămas singur în casa părintească, deoarece copiii s-au împrăștiat cu toții prin lume. Doar ea, Luminița, trebuie să aibă grija tuturor şi a tatălui, năboit de griji, şi a fraților care încă nu sunt aranjați cu traiul, dar şi a fiicei, pe care i-au crescut-o părinții, iar acum trebuie s-o educe de una singură. Vorbea mai mult Luminița. Nu încerca să-şi înfrumusețeze existența şi acest lucru mă făcea s-o ascult cu atenție.

– Unde stai? am întrebat-o.

– La Ciocana, mi-a răspuns.

M-am bucurat că locuiește la Ciocana şi i-am spus că şi noi am stat acolo treisprezece ani. Au fost niște ani grei şi frumoși. Acolo ne-am crescut copiii, de acolo i-am trimis în lume, acolo se întorceau. De aproape un an trecusem în centrul orașului, dar tânjeam după Ciocana, unde se pare că am fost totuși fericiți.

I-am luat numărul de telefon şi i-am promis că-i voi suna pentru a ne mai vedea, desigur. Ea n-a dat niciun semn de împotrivire sau de încuviințare. Apoi am mers o habă de vreme pe strada tinereții mele, simțind răvășiri de amintiri, iar acum fiind într-o stare ce presupunea un fel de neprevăzut. Nu-mi prea dădeam seama ce se întâmplă cu mine, dar nici nu mă străduiam să-mi examinez esențele! Mi-am condus doamna, așa cum era firesc, până la locul unde ea a spus că vrea să urce în microbuz. I-am deschis portiera şi am îndemnat-o să pășească înăuntru, iar eu am rămas singur, continuându-mi calea spre redacție.

Nu i-am telefonat imediat, ci am lăsat să treacă vreo câteva zile, după care i-am format numărul, având deja şi o emoție cavalerească. A fost surprinsă şi a vorbit cald cu mine. Ne-am înțeles să ne întâlnim a doua zi, sâmbătă, la o terasă din preajma circului. Am mai concretizat încă o dată ora, căci ştiindu-mă ghinionist de felul meu, puteam să încurc ordinea lucrurilor. Desigur, aveam emoții. Eu, care credeam că viața mi-a trecut, că toate momentele de înălțare şi de zbor au rămas în urmă, mă duceam la întâlnire. Nu-mi făceam încă niciun fel de planuri, nu-mi cream iluzii, pentru a nu cădea după aceea în decepții, de aceea lăsam totul să se deruleze în albia firească.

Am ajuns mai devreme şi o așteptam în preajma stației. Coborî dintr-un microbuz venind de la Ciocana. Era într-o rochiță subțire de vară şi cu o pălărie de paie pe cap. Acest ultim atribut îi dădea un aspect aerian de fluture. Inima îmi zvâcni în piept, făcând clanț. Am simțit un cutremur interior, dar nu i-am dat nicio importanță. Luminița s-a apropiat radioasă, întrebându-mă:

– De mult aștepți?

– De câteva minute, i-am răspuns, acceptând stilul zglobiu propus de ea, dar aveam rezistență şi pentru mai mult. Ea, pe semne, mi-a gustat ironia pozitivă, căci uneori utilizez şi alt soi – cu ghimpi.

– Tu aveai şi deunăzi mustăți? mă întrebă ea, surprinzând acest amănunt decorativ al feței mele. Îmi închipui cât de atent mă studiase ea, dacă nu i s-a aruncat în ochi averea de sub lungul nasului.

– Ba nu, mi le-am crescut între timp, ca să te impresionez, glumii şi Luminița râse, dar nu atât de gâlgâitor cum aveam s-o aud în alte dăți care urmară.

Am ocupat o masă lăturalnică, pentru a nu fi văzuți de eventualii vizitatori, a unei terase din preajma circului. Am comandat apoi o masă de prânz şi bere rece. Luminița îmi povesti istoria vieții ei cu o dragoste năvalnică, asemenea unei cascade învolburate, de doar câteva zile, curmată de un accident tragic de automobil, în care iubitul şi-a pierdut viața, iar ea a rămas să-i ducă dorul şi rodul dragostei lor – o fetiță ce se născu mai târziu şi rămase să poarte numele mamei. Au crescut-o părinții şi ea a luat-o la Chişinău numai după ce s-a ales cu o cameră într-un cămin, unde viețuiau împreună. Toată după amiaza mi-a tot povestit despre familia ei, despre frați, despre fiică, despre greutățile prin care a trecut.

I-am povestit şi eu câte ceva din viața mea, dar fără a mă aprofunda în amănunte.

Luminița, în schimb, se apucă să analizeze  ce fel de oameni îi sunt pe plac şi câtă falsitate, minciună şi răutate există în relațiile dintre semeni. Nu pot să afirm că tot ce-mi relata ar fi fost noutăți sau descoperiri pentru mine, dar femeia avea un farmec de a spune şi punea suflet în ceea ce-mi povestea. Îi mai puneam  câte o întrebare şi continuam s-o ascult cu un deosebit interes.

Chelnerul apărea din vreme în vreme ca să mă întrebe dacă nu mai avem nevoie de ceva. Dacă aveam,  îi ceream să ne aducă, dar mai mult ne plăcea să fim singuri. De ce să trișez, mă simțeam bine cu Luminița în fața mea. Îmi plăceau ochii ei, cu o îngustime asiatică, dar deosebit de expresivi. Atunci când Luminița zâmbea, râdea sau devenea serioasă, ochii îi dădeau un aspect de sinceritate şi puritate.

Nici n-am simțit când au trecut vreo trei-patru ore. Ne-am ridicat de la masă fiindcă ne înțepeniseră  picioarele, altfel aș mai fi rămas, căci nu ne grăbea nimeni.

Am întrebat-o când am putea să ne mai vedem. Ea mi-a expus programul celor câteva locuri de muncă pe care le avea şi am convenit că ne vom înțelege la telefon.

Întâlnirea din sâmbăta aceea m-a marcat. Se întâmplase ceva cu mine, din nou aveam ore lungi de insomnie, dar astea nu mă apăsau atât de dur, ci undeva în zare parcă apărea un luminiș. Doream să întrezăresc ce se află acolo, scrutam cu privirea depărtarea. În tinerețe, una-două şi mă amorezam. Erau niște sentimente platonice, care, asemenea unor baterii de soare, îmi alimentau buna funcționare a spiritului de creație. În ultimii vreo zece ani nu-mi mai căzuse nimeni tronc la inimă şi eu credeam cu tot dinadinsul că am pierdut capacitatea de a mă îndrăgosti. După primele întâlniri cu Luminița, simții niște impulsuri noi, revărsate parcă din exterior, dintr-o altă viață.

Îi telefonam destul de des, conversam mai mult despre nimicuri, dar aceste nimicuri căpătau niște nuanțe aparte pentru mine, simțeam că am nevoie de ele.

Într-o duminică, am invitat-o la cinema. Dar înainte de film am stat într-un bar, întreţinându-ne în nesfârșite dialoguri. Glumeam, ne delectam şi așteptam pelicula despre Maria Callas. S-a gândit că ar fi bine să vină și fiica ei, Tania. Am cerut de la barman permisiunea să telefonăm şi Luminița a chemat-o la film. Atunci am cunoscut-o şi pe Tania. Era o adolescentă drăguță, mică de statură şi mai că nu semăna deloc cu mamă-sa.

Am intrat împreună în sală, dar fetița s-a așezat mai întâi în fața noastră, apoi în cu totul altă parte, fiindcă existau multe locuri libere. Poate din cauză că cinematograful se afla la periferie sau lumea nu știa ce film era acesta.

În timpul filmului o țineam de mână pe Luminița, iar din când în când îi duceam pălmuța la buze și îi sărutam degetele. Mai mult nu îndrăzneam.

Filmul ne-a plăcut, deși a fost lung, nu ne-am plictisit. Vecinătatea Luminiței îmi dădea puteri, îi absorbeam parfumul părului.

– N-aș mai vrea să se termine filmul, îi spuneam în timpul acestuia.

– De ce?

– Ca să rămân în această sală, ziceam.

– Dar ce-i aici? întreba alintător Luminița.

– E întuneric cu gust de miere, răspundeam.

– Asta vorbește scriitorul din tine?

– Ba nu. Scriitorul e în derută. Nu știe ce se întâmplă cu omul.

Ea râdea în surdină. Poate de vorbele mele sau de naivitatea mea.

După film am pornit tustrei în orașul cufundat în beznă. Tania în scurt timp ne-a anunțat că ia un microbuz şi pleacă acasă, lăsându-ne singuri. Luminița n-a protestat, ci m-a tras de braț spre un pâlc de arbori şi arbuști. Nu era nimeni în preajmă şi eu am cuprins-o, găsindu-i curând buzele umede. Începui s-o sărut, dar probabil că atât de stângaci, încât Luminița mă îndepărtă la scurtimea brațelor sale şi zise uimită:

 – Tu, dragă, idee n-ai ce înseamnă un sărut.

Eu m-am fâstâcit, pentru ca după asta să-i spun:

–Dar tu învață-mă.

Se apucă să-mi fie profesoară de sărut. Râdea de mine, cică parcă aș fi avut buzele de lemn. Mă povățuia:

– Fii liber, ca în viață. Cum ești firesc atunci când mergi, când vorbești, când discuți. Așa procedează şi atunci când săruți. Nu te încorda, lasă-te în voia valurilor. Pentru o femeie sărutul poate fi mai important decât altceva.

Ușor de zis, greu de făcut. Dar până la urmă m-am dat eu la brazdă…

Apoi fiica, ginerele şi nepoata au plecat la mare, în vacanță, şi eu am invitat-o pe Luminița acasă. După decada în care am stat împreună, am strâns totul, ca Doina să nu priceapă că am adus pe cineva. S-a priceput după un sfeșnic, pe care se prelinsese stearină topită de la arderea lumânărilor. A înțeles ea că n-am stat eu de unul singur cu lumânări aprinse în față.

Continuare în numărul următor

Distribuie acest articol:

Share on facebook
Share on twitter
Share on linkedin
Share on whatsapp
Share on email
Share on pinterest

Articole recomandate

Noutăți
Viorel Postolachi

Maxima lunii octombrie

Îmbătrânind, îmi dau seama că de școală au nevoie nu copiii, ci părinții. Viorel Postolachi

Noutăți
Filip Klega

Kaufland în București

Kaufland din Bucuresti de lângă gara Basarab este proiectat în mod absolut identic cu magazinul similar din Praga de la capătul tramvaiului 9 Sortimentul este

Noutăți
Dumitru Crudu

Un cineast are nevoie de cultură cinematografică

Dumitru Grosei: „Scopul nostru de bază: să producem spectatorului nostru mângâiere și bucurie”  Dragă Dumitru Grosei, tu și Marian Crișan, cei care organizați Festivalul „Zilele

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *