Porumbei-pereche cărora le stârnește zborul Iraida Ciobanu

     Femeia care poate opri cu o singură mână un cal sălbatic din iureșul galopului intra într-o casă ce a luat foc și picta porumbei ce-și dau săruturi. E despre pictorița Iraida Ciobanu, fata cu ochi irepetabili, podoaba capilară ca o pădure căreia cineva i-a dat foc și a fugit lăsând-o debusolată, dar cu întreaga ei ființă perpetuu iradiind căldură sufletească și naivitate de copil care vrea, care cere, care așteaptă. Iraida – am impresia și sunt convins că la fel ca mine mai gândesc și alții – nu pictează, ci mai degrabă croșetează în pânză, doar că în loc de andrele folosește pensula și în loc de firul de ață culorile de ulei înșirate pe paletă ca la ea acasă, mai departe e doar muncă, transpirație și măiestrie la braț cu dorul de a împărți micile ei bucurii cu acei oameni, indiferent dacă-i cunoaște sau nu, dar care o înconjoară zi de zi. Aceste intersecții contează mult pentru un artist, ele sunt hrana spirituală, izvorul din care se adapă de rând cu ceilalți semeni, dar numai el, artistul, știe cum și pe unde să pătrundă în sufletul fiecăruia dintre noi. Iraida știe să ridice în aer stoluri de porumbei, ca mai apoi să le indice locul unde pot ateriza… Liniștea raiului ceresc din perimetrul unei pânze albe ca prima zăpadă care orbește ochii și totuși nimeni nu-i închide, doar îi mijește și continuă să urmărească procesul nașterii unui tablou. Recent, artista a apărut în fața colegilor de breaslă și a iubitorilor de frumos din capitală cu o superbă expoziție personală pe simezele Centrului Expozițional Constantin Brâncuși. O expoziție pe care am admirat-o ca și pe celelalte. Iraida nu e la prima. De data aceasta, am descoperit în mai multe pânze o pereche de porumbei albi fără de care pânzele ei ar fi fost văduvite de acea dragoste care ne lipsește, dacă nu tuturor, atunci peste unul. Povești de dragoste, puritate și sfințenie, divinitate care izvorăște din orice lovitură de penel, din orice aglomerare de culoare, pe alocuri întinsă ca untul pe pâine, pe alocuri ștearsă și, în liberă scurgere, șerpuind ca un râu de munte printre pietre și scoici, printre malurile cu sălcii pletoase care-și privesc chipul în oglinda apei. Iraida tulbură frumos sau încrețește cum știe doar ea fața apei, dându-i o altă turnură, schimbându-i cursul pe acolo pe unde-i dictează inima. Anume în aceste locuri ne invită și pe noi la acea  plimbare de vis printre gândurile pe care vrea să le împărtășească până la ultimul strop. Vreau să spun că-i reușește de fiecare dată, iar de data aceasta chiar a dat lovitura. În sală am observat mai mulți admiratori care se strâng buluc în fața unei pânze și discută gesticulând, în fața celor cu porumbei se schimbă la față și păstrează liniștea care se aude, are gust și culoare, respiră același aer cu tine. Asta, cel puțin, am simțit eu, de aia și scriu aceste rânduri, pentru a le permite acelor doi porumbei să-și ia zborul din pânză și să intre prin prima fereastră vraiște deschisă pentru a-și scutura penele de povara căutărilor de sine. Decolare plăcută! Acum vreau să aud doar una, să aud cum geamurile se deschid și inimile fiecărui dintre noi așteaptă pe ospețe acești doi porumbei vrednici să dea viață umbrelor care au încremenit în așteptare pe pereții inimilor noastre. Să fie soare și lumină, pace și libertate, dragoste și înțelegere, la fel ca în pânzele Iraidei Ciobanu, pictorița care știe a trezi fiori, a-i canaliza pe făgașul dorului și a ne aduna în jurul unei mese la care se servește pictură de șevalet înrămată în basme și povești nemuritoare. Deschideți ușile Centrului Expozițional Constantin Brâncuși, poate o mai prindeți pe Iraida rătăcind prin Sala mică, printre pânzele sale, plină de sentimentul împlinirii până la o nouă expoziție personală. Eu cred că nu sunt unicul care așteaptă cu sufletul la gură să vadă cu ce mai poate un artist să uimească  alt artist, dar și publicul larg, cu câtă deschidere și cu ce expresie a feței va apărea în fața spectatorului care deja e în chinuitoarea așteptare.

Distribuie acest articol:

Share on facebook
Share on twitter
Share on linkedin
Share on whatsapp
Share on email
Share on pinterest

Articole recomandate

Noutăți
Viorel Postolachi

Maxima lunii octombrie

Îmbătrânind, îmi dau seama că de școală au nevoie nu copiii, ci părinții. Viorel Postolachi

Noutăți
Filip Klega

Kaufland în București

Kaufland din Bucuresti de lângă gara Basarab este proiectat în mod absolut identic cu magazinul similar din Praga de la capătul tramvaiului 9 Sortimentul este

Noutăți
Victor Dumbrăveanu

Lumina de la capătul tunelului

(roman inedit, trimis de fiica autorului, partea a doua) Am lăsat amintirile pentru o altă ocazie şi m-am grăbit să fiu drăguț cu doamnele. Am

Noutăți
Dumitru Crudu

Un cineast are nevoie de cultură cinematografică

Dumitru Grosei: „Scopul nostru de bază: să producem spectatorului nostru mângâiere și bucurie”  Dragă Dumitru Grosei, tu și Marian Crișan, cei care organizați Festivalul „Zilele

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *