Grigore Chiper este unul dintre cei mai importanți poeți din spațiul literar românesc basarabean, care surprinde de fiecare dată cu o expresivitate aparte, cu o poetică a nuanței și o sensibilitate rafinată. Noul volum de poeme Semințe de betel (Rocart, 2020) constelează un microunivers intim, axat pe un dialog „mut” dintre eu și ea, unde ea răsare sporadic din „coasta” eului liric. Reflecțiile despre lumea înconjurătoare fluidizează ușor de la el la ea, din propria cameră, expresia atemporalității, spre dimensiunea istorică, alternându-se reciproc.
Eul poetic al volumului străbate noi și noi orizonturi ale senzualității față de misterioasa ce-i bruiază și mai mult înțelegerea de sine. Sensibilitatea exprimată artistic în variate imagini poetice – ploaie, ninsoare, apă, râu, lumină etc. părăsește limitele pale, dar rigide ale realității, pentru a intra în dimensiunea magică a feminității sale masculine. Ploaia, ninsoarea se lasă peste rutina zilnică ca o binecuvântare condensată și revigorată, apoi interiorizează acea fantasmă feminină nedeterminată, influența căreia se resimte în natura poemului: „Copacii alergau după noi doi/ închiși într-un taxi/ în care se toca molcom o muzică/ Lagrimas negras/ Când am întrebat ceva despre patrie/ a cărei identitate se fragmenta pe fundalul rece al despărțirii/ nu mi-a răspuns/ sau poate a fost numai tăcerea taximetristului/ Începuse să ningă/ și zăpada cădea molcom sub roți/ Cred că voiam să-ți mai spun ceva/ dar cuvintele erau bruiate mereu de locurile prea imens hașurate/ pe care le traversam în viteză” (În drum). Autovehiculul și ninsoarea, imagini simbolice, îi transferă pe cei doi străini dincolo, într-o încercare de reverie onirică, în intimitatea poetizată, din care străbat ecouri subterane ale ființei. Pe măsura îndepărtării, vocile se sting subit și confuz: „Nu-mi făceam griji fiind cu tine/ ci trăiam doar angoasa de dinaintea zborului cu avionul” (În drum). În cele din urmă, erosul devine o formă de comunicare, de ajustare a ceea ce nu este de ajustat. E Marea Zeiță, în termenii lui Mircea Eliade, o necunoscută, dar cunoscută, oarecum, în esența ei magică ce tinde să anuleze descrepanțele de raționalizare și simțire „te chem cu numele la care nu răspunzi/ te implor cu vorbele care nu schimbă mare lucru/ te îngân cu erorile de ieri de azi și din totdeauna/ Mă voi învăța să privesc prin întuneric/ și să văd cât se vede prin el” (Je te vois).
Comunicarea dintre eu și ea se organizează, în mod deosebit, pe confruntări ale memoriei personale și culturale, pe un joc al juxtapunerii, în refracții, a imaginilor vizuale ce se ridică din profunzimea trăirilor: „Uneori se deschide portița/ și apare de după cortină câte o imagine/ de exemplu mama ta foarte tânără/ De ce a apărut/ te întrebi/ deși imaginea nu a fost ștearsă niciodată din memorie/ Mai e cineva acolo?/ Mai sunteți acolo?” (Dispozitivul). Apropierile și topirea eurilor într-o singură simțire impregnează ființa cu nuanțe vii din lumea nouă, ce debusolează și bulversează și mai mult înțelegerea atracției unuia față de altul: „Dintre numeroasele limbi vorbite/ o aleg pe cea a liniștii de după tăcere/ a gesturilor confuze/ a virtualității prefăcute încet în singurătate// Suntem stolul care migrează hotărât/ spre un pol sud sau un pol nord/ ambele demagnetizate// Ești ușa prin care intru în tine/ Sunt fereastra prin care zbori din mine/ Cu var scriu pe var/ Cu alb scriu pe var” (Busola). Transformările stărilor interioare impulsează mișcări circulare de manifestări ale iubirii, exprimate poetic printr-o aventură deziluzionantă, contradictorie dintre voință și condiție: „Mă gândeam să urc pe bicicletă și într-un târziu chiar am urcat// Înainte mergea o fată/ cu bicicleta alături/ Locul îmi era vag cunoscut/ Dacă m-aș fi îndreptat într-acolo unde ea mergea/ aș fi ajuns la gara din/ orașul detestat până și în vis (…) Din peisajul care mi se deschidea în față/ am recunoscut doar valea/ Știam din realitate că are frână/ dar bicicleta nu s-a mai oprit” (Pe bicicletă). Pe de altă parte, aventurile senzuale semnifică, totodată, o readaptare a imaginii de sine la configurația sa arhetipală, la o scufundare în trecut, oferindu-i echilibrare, armonizare a conștiinței: „…Viitorul e pentru toți la fel/ doar o călătorie spre trecut…” (Secretul Polichinelle)
Iubirea se repovestește prin actul creator, prin litera ca o expresie a pasiunii, o materializare a suflului nou regăsit în mărturisirile notate într-o scriosoare „la care trudești neîntrerupt/ e adresată evident cuiva/ poate nimănui”. Scrisoarea și manuscrisele întăresc punțile, oferind o continuitate mai complexă dialogărilor erosului, ce se refractează în noi și noi impulsuri afective: „Literele majuscule aproape că le pictez/ disproporționat de mari/ așa cum obișnuiesc să le fac și eu (…) nu mă deranjează nici cerneala ver- de/ aleasă pentru a surprinde sau chiar a epata// Semaforul la care am oprit/ are culoarea roșie/ iar semințele de betel din roman s-au scuturat” (Semințe). Astfel, călătoria magică între cer și pământ, între real și imaginar, profan și sublim, între existență și non-existență finalizează cu răspândirea semințelor de betel, rădăcinile cărora ar putea să anuleze din opacitatea sentimentelor.
Precum în ritualul recuperării androginiei din romanele fantastice ale ilustrului Mircea Eliade, eul liric și proiecția sa feminină tind să descopere insula magică grație vaporului ce ar putea să-i apropie de un spațiu necunoscut, o expresie simbolică a procesului alchimic – mysterium coniunctionis, de o insulă de coral, un pământ retras de lume, înconjurat de apă ce anunță creația lumii noi. Însă gân- durile, faptele conștiinței, stările de anxietate și oboseală golesc transcendența și-i îndepărtează unul de altul. Plecarea în derizoriu, din zona afectivă, produce o trecere de la eros la eris, la dezbinare. Fiecare trăiește diferit sentimentul puternic al dragostei, și-și exprimă incomprehensibil emoțiile pentru celălalt, stările, dramele, așteptările. Astfel, savoarea spațiului paradiziac va fi zguduită de fulgere și furtuni, o asociere a negației, dar și a dorinței de reînnoire, din moment ce eul liric se află deja în mare, în dorința împotrivirii angoaselor proprii: „Dragă luminile de pe vaporul/ cu care plutesc în derivă/ sunt stinse/ iat tu aștepți pe o insulă de coral/ inundată de maree/ Este posibil ca mâine/ să fie o noapte cu fulgere năprasnice/ care vor lumina tot cerul/ și va mai fi o furtună/ care va dezgoli de alge insula noastră” (Insula noastră).
Pe lângă alte nuanțe vii ale volumului, erosul rămâne atât un punct de vedere asupra lumii înconjurătoare, cât și un punct de plecare spre sine. Unitatea și fracturarea sunt într-o permanentă rotație, ele schimbă orizonturile ieșite în cale și implică eul liric într-un dialog tensionat dintre eu și ea, feminitatea proiectată de suflet. Călătoriile cu trenul, avionul, mașina, vaporul reprezintă încercările de a depăși anumite limite de înțelegere a misterioasei din cale, de a o absoarbe firesc și organic în ființă, de a se lăsa ghidat de alte principii decât cele raționale, devenite prioritate chiar și în spațiul oniric, și, nu în ultimul rând, a se lăsa citit și înțeles de cea pe care eul însuși, din anumite rezerve psiho-emoționale, o marginalizează, o îndepărtează. Cunoașterea lumii, așadar, se lărgește în funcție de cunoașterea iubitei și definirea sentimentelor față de ea. Punțile create între cei doi îl ajută pe eul liric să iasă din fluxul de imagini recurente, obsedante ce gravitează în jurul unui nucleu fracturat. Pe de altă parte, sentimentul de dragoste se arată ca o formulă mistică ce reînnoișete și înviorează istorisirea interiorității.
