Șerban Axinte este poet și cercetător științific din cadrul Institutului de Filologie Română „A. Philippide” al Academiei Române. Volumul de versuri Scrâșnetul dinților, semnat de Șerban Axinte, despre care mi-am propus să vorbesc, este al cincilea volum de poezie al autorului, care a apărut în anul 2021. Aceasta este o carte închegată din frici, dureri, ambiții abandoate și noduri în gât. Împletitura dată sporește în intensi- tate de la un poem la altul. Deja începând cu poemul liminar al volumului se anunță nota dominantă a cărții – frica. Poemul ne plasează într-un spațiu clar definit – spitalul, într-un timp exact – după vizita medicului – și într-o stare concretă – tristețea: „haloperidol în doze mari pentru cei care/ vor să uite că sunt aici”(P. 9). Lumea în care viețuiește eul liric, căci este vădit o lume paralelă, după cum atenționează însuși autorul: „în altă lume se dă deșteptarea la 6”, iar în lumea lor, „după tranchilizante”, „somnul e un fel de drog” (P.12), lumea aceasta nici nu pare a fi una a convalescenței, căci până și telefoanele către cei dragi, care ar trebui să readucă echilibrul după o lungă absență, se dau „doar în prezența cadrelor medicale, să te/ audă toți, să râdă de tine cât de slab și prost ești” (P. 10). O lume pentru care „nimeni nu mai dă doi bani” și unde fericirea se numără în pachetele de țigări aduse de tata (P. 10). O altă definiție a bucuriei o găsim în cel de-al patrulea poem din carte: „sub noi e magazia cu haine, cele mai mari bucurii din viață/ le-am trăit în camera asta, îmbrăcate, apoi ștampila rotundă și acasă” (P. 12). Pe lângă aceste două lumi, lumea din spital și cea din afară, mai există și „o lume mai bună, da, da, da, o lume a fișierelor virusate de rugăciunile neputincioșilor, pfffff, la capătul tunelului nu e decât un ghem din fire de nailon” (P. 19). O lume care pretind ceilalți că îl așteaptă pe eul liric, dar în care nu crede cel vizat.
Poezia de la pagina unsprezece trădează atât prin conținut, cât și prin poziția în carte – a treia poezie – suferința profundă a personjului de hârtie crucificat pe altarul bolii: „în mâna stângă perfuzie, în/ dreap- ta, transfuzie/ mai bine așa decât răstignirea de zi cu zi” (P. 11). Iar lumea de dincolo de ziduri și halate albe este un fel de vis, o năzuință atât de adâncă, încât până și „întunericul de afară îmi pare alb orbitor” (P. 13). Or distanța de la o lume la alta stă doar în mintea celor de acolo, chiar și ieșiți afară, toți riscă să se întoarcă: „să fim atenți la gândurile care ne trec prin minte,/ putem aduce înapoi toți demonii, noi suntem ei,/ ne călcăm în picioare unii pe alții, nimeni nu poate ieși din tub” (P. 13). Fricii de a reveni acolo unde „nu mai putem gândi, gratii, gratii, un petec/ de cer” (P. 15) i se alătură și frica de mersul la culare al mamei, cea din urmă ajunge a fi „un ghem de frică” pentru eul liric (P. 14). Ghem care, odată răstogolit, îl împotmpolește și pe el, căci „mama a înțeles că nu trebuie să plece singură./ în pofida oricărei logici,/ mama a murit gravidă cu mine” (P. 25). Moartea mamei l-a omorât și pe el. Până și tata a înțeles acest lucru: „tata a aprins o lumânare pentru sufletul ei/ și alta pentru sănătatea mea, dar/ a așezat ambele lumânări la morți” (P. 25). Prin urmare, unda „de șoc a fricii”, a cărei respirație o simțea mereu în ceafă, este dublată și de golul lăsat de trecerea în neființă a mamei, fapt care îl face rece în relațiile de iubire, care pot exista doar „în vitrina frigorifică” (P. 27). Frica de a nu fi aprobat de tata este o altă frică de care este urmărit eul liric: „să-mi privesc tatăl cu ochii celui ce n-are încă amintiri/ și să-mi fie teribil de frică/ exact ca atunci când nimic nu depinde de tine” (P. 29). La sfârșitul poemului unui tată, descoperim un eu liric la fel de fragil ca o păpădie, pe care îl poate spulbera și o simplă adiere de vânt: „dacă vrei să mă spulberi,/ rupe o păpădie de la marginea drumului/ și suflă!” (P. 30). Frica în fața propriei dispariții și a dispariției iubitei este de asemenea prezentă în carte, precum și frica de viitorul necunoscut: „să ne zvârcolim în lumină/ răpuși de neîncredere;/ să ne imaginăm lumea fără noi și să tremurăm de frică.” (P. 34). Înainte să dispară, el și-ar dori să se descompună, să cadă în abisul începutului, să se împrăștie „în mii de bucăți” apoi, anihilând toate fricile, „să se recompună,/ umbrele să se întrupeze într-un bărbat fericit și liber.” (P. 35).
Dar, în cele patru părți ale volumului, printre scrâșnetele dureros sesizabile ale dinților, apare și câte un fluture, apare nădejdea, întâlnim, așadar, „fluturii căzuți în cafea, fluturele de sub cămașă” (P. 85). Și, cu toate că „paradisul e un punct care își schimbă în fiecare moment/ poziția geografică” (P. 85), există totuși „speranța/ autoindusă” care „relaxează mușchii stomacului”, speranța că „va fi bine” (P. 91).
