Întotdeauna mi-a plăcut să privesc țăranii cum muncesc pe câmp. Au un ritm al lor. Pare lent spre deosebire de ceea ce se întamplă într-o uzină. Dar pe câmp, productivitatea se vede altfel. Stabilisem cu familia Grigoriu să mă anunțe când pot merge să îi urmăresc o zi. Dimineața devreme, șeful familiei dădea în ogradă ordine scurte și domoale. Băiatul să verifice caii, căruța, hamurile. Fata să vadă de mâncare și de apă la fântână. El și soția verificau coasele, greblele. Simțeam că suntem familia Melehov din Donul liniștit a lui Șolohov. Vine și momentul plecării. Tatăl și fiul au cămăși albe, pălării, pantaloni dintr-un fel de stofă groasă, cizme. E ținuta lor de toate zilele la muncile câmpului. Țăranii aceștia merg pe câmp ca la biserică. Cu o anumită evlavie. Astăzi, vor cosi și vor face caș.
Soarele apare de după un delușor imediat ce am ajuns. Parcă se trezise și el să urmărească familia de țărani. Își fac cruce și trec la treabă. În fața mea, totul mi se pare ca un film pe un ecran mare de televizor. Și îmi amintesc ce spunea bătrânul Năstase, din același sat, despre televizor. Cică se dusese cu vreo patruzeci de ani în urmă la magazinul din sat pentru a cumpăra un televizor. Iar femeile de acolo îi spuseseră să cumpere unul cu ecran mai mare pentru că altfel nu încap oamenii în televizor. Fotografiez așa încât să nu deranjez, să nu le atrag atenția. Căruța face mici ocoluri pentru a fi umplută cu fân. Femeile și bărbații fac un fel de balet. Mișcări armonioase. Furcile și greblele par în mâinile lor ușoare ca rola de film. Pe la ora nouă, fac o mică pauză. Se așează să mănânce. Mămăligă, caș, ceapă, slănină,
un pahar cu vin roșu. Capul familiei privește soarele și spune cu exactitate ora. Apoi adaugă: „La ora asta unii se trezesc. Eu sunt deja sătul de muncă. Dar mie îmi place munca mea. Îmi e teamă de momentul în care voi fi bătrân și nu voi mai avea putere”.
În șopronul de stuf, cașul se încheagă. Grigoriu își suflecă mânecile, se spală bine. Apoi își bagă mâinile până la cot să vadă cât de bine se încheagă. Mișcările lui au ceva profund religios. Parcă e preot și face agheasmă. La orice spune „Doamne ajută” și își face cruce.
Timpul a trecut cu repeziciune. Soarele e sus. Cașul e pus la scurs, femeile culeg ceapă și usturoi pe o bucățică de pământ de lângă șopron. Capul familiei se pregătește să ducă spre sat prima căruță cu fân. Ceilalți vor continua munca. Scot caietul să notez ceva și dau peste ce îmi spunea alt țăran din același sat:
„Îi aud uneori pe unii spunând că bine că s-a dus și ziua asta. Cum așa? Cum să te bucuri că ziua a trecut? Om cu om se mai întâlnesc, dar niciodată omul nu se va mai întâlni cu ziua aceea. Stau și mă gândesc când și cum a trecut vara de am ajuns aproape în toamnă. Timpul zboară mai repede de la o vârstă, anotimpurile devin săptămâni”. Închid caietul. Grupajul fotografic am să îl denumesc „O zi din viața unei familii de țărani”. Îmi vine o idee și redeschid caietul. Mă gândesc la o expoziție fotografică despre mirosurile satului.
Privesc spre țărani. Ah! Ce bine ar fi fost să fie aici și Liviu Rebreanu. Să îi urmărească, să le asculte poveștile, dragostea lor pentru sat și pământ. Poate ar fi scris o capodoperă mai mare decât Ion.
