KGB – o lungă poveste de „amor” (partea a doua)

Înainte de a începe „colaborarea” cu Moldova-Film, timp de un an, am lucrat ca profesor de desen la un liceu din Durlești. Și aici, Securitatea și-a făcut simțită prezența. În acel an (1978), la Chișinău, apăruse o excelentă traducere a poeziei lui Rainer Maria Rilke, Elegiile de la Duino, făcută de poetul Paul Mihnea. Am descoperit un poet genial, care m-a impresionat profund. Îndrăgostit de cinema, teatrul fiind sora lui dreaptă, m-am gândit să fac la Durlești un spectacol după Elegiile lui Rilke, cu elevii din clasele superioare. Am descoperit câteva tinere foarte talentate și entuziasmate și astfel toată iarna, după ore, am făcut intens repetiții. În primăvară, intenționam să lansăm spectacolul, dar cu vreo lună înainte de premieră, în liceu, a poposit pe neașteptate un oarecare ziarist de la Învățământul public pe nume Leonid Busuioc. A mers la director, i-a spus scopul vizitei, după care am fost invitat și eu. Ziaristul a început să-mi pună întrebări dintre cele mai stupide, de genul de ce am ales să montez poezia lui Rilke, adică o poezie pesimistă și mistică, care nu poate decât să destabilizeze conștiința tinerei generații și în general, de ce m-am apucat de teatru, am studii în domeniu? Și alte întrebări de acest gen. Interogatoriul a durat câteva zile, după care în ziarul Învățământul public a apărut un articol lung, unde distinsul ziarist demasca faptele rebele și iresponsabile ale unui tânăr profesor din Durlești, orgolios și snob, care induce în eroare tânăra generație, întunecându-i mințile cu poezia apocaliptică a lui Rilke. Premiera spectacolului, din păcate, n-a mai avut loc, a fost interzis. Directorului i s-a aplicat o sancțiune pe linie de partid, eu am primit o mustrare aspră și suspendarea salariului pe o lună. Am fost avertizat ca la sfârșitul anului de învățământ să depun cerere de eliberare benevolă din postul de profesor. Singurul care mi-a luat apărarea a fost bietul Nicolae Dabija, într-un material publicat în Tineretul Moldovei. Pentru acest lucru, după cum mi-a mărturisit mai târziu, a fost chemat la Comitetul Central și aspru mustrat.

Apoi, am decis că pentru a deveni un profesionist cu acte în regulă, trebuia să-mi fac studiile la unica instituție de studii superioare în domeniul cinematografiei (VGIK), care se afla la Moscova, ceea ce mă sfătuiseră și viitorii colegi de breaslă de la Moldova-Film. În acel an, la Chișinău, a poposit pentru câteva zile, la invitația Ministerului Cinematografiei, cunoscutul regizor rus și distinsul profesor Serghei Gherasimov, o personalitate loială și abordabilă. După o întâlnire cu cineaștii, spre uimirea mea, a pornit de unul singur spre hotelul Codru, traversând parcul Pușkin. L-am ajuns din urmă și am intrat cu el în vorbă, povestindu-i despre filmul pe care îl realizasem și totodată mi-am exprimat dorința să i-l arăt. Imediat a fost de acord și a doua zi ne-am întâlnit la teatrul Danko, unde i-am arătat filmul. A rămas plăcut surprins, apreciind calitatea filmului și mi-a spus că mă așteaptă la anul la VGIK, având un loc de student asigurat. Dar, desigur, Moldova trebuia să confirme necesitatea acelui loc, ceea ce nu părea să fie o problemă în cazul meu. În următorul an, am mers la VGIK, Gherasimov care era în comisia de admitere m-a recunoscut, am dat examene și am fost admis, teoretic. În realitate, trebuia să vină de la Ministerul din Moldova o confirmare că țara are nevoie de un regizor de film și sunt asigurat cu un loc de muncă după absolvire, asta însemnând că Republica suportă financiar studiile mele în instituția respectivă. Am frecventat câteva luni cursurile în așteptarea deciziei de la Chișinău. Spre sfârșitul trimestrului, a venit o depeșă, trimisă de ministrul cinematografiei Iordanov, care spunea cu totul altceva decât mă așteptam. Rectorul m-a chemat în cabinet și mi-a spus ce era scris în scrisoarea oficială și anume că, din păcate, nu se întrevede nicio posibilitate de a deveni studentul lor, deoarece sunt o persoană prost instruită și chiar periculoasă din punct de vedere politic. Cu aceasta drumul meu spre cinematograful profesionist a luat sfârșit.

După aceea, m-am angajat la Academia de Științe din Chișinău ca pictor etnograf. Desigur, nu renunțasem la planul de a deveni student. În acel moment, din rândul unor rude îndepărtate, a apărut un personaj binevoitor care mi-a propus să-mi facă un nou carnet de muncă, pentru a șterge astfel o parte din trecutul meu „compromițător”. Nu știu ce era în capul meu atunci, făcând acest gest stupid, în naivitatea mea incurabilă, credeam că Securitatea îmi va pierde urma și astfel voi putea firesc și liber să-mi urmez destinul. Habar nu aveam că a fost comisă o nouă infracțiune. Deci, cu noul carnet de muncă am început să lucrez la Academie. Coleg de lucru era Tudor Braga. De fapt, îl cunoscusem cu ceva timp înainte și el mi-a comunicat că e un post liber de pictor la Academie, invitându-mă să vin și să mă angajez. Ceea ce am și făcut. După câteva luni, eram prieteni la cataramă. Mergeam împreună la diverse întruniri, vernisaje și sindrofii. Desigur, deseori venea și acasă la noi, unde aveam o modestă bibliotecă de carte românească, volumele fiind procurate de la magazinele de carte Drujba din Moscova sau Kiev. Era un tip inteligent, care pe atunci consuma moderat alcool; astfel, relativ ușor am căpătat încredere în el, nici prin cap nu-mi trecea că urmărea un scop. Totuși, la un moment dat, comportamentul lui a început să îmi pară straniu; de exemplu, fără să fie invitat, mă vizita intempestiv acasă și mă ținea de vorbă până la miezul nopții, la un pahar de vin sau o ceașcă de ceai, îi mărturiseam ce citesc, gândesc și scriu. Deja de pe atunci, paralel cu pictura, începusem să scriu, fără să-mi propun să public… Se pare, scriam o nuvelă sau o piesă de teatru, nu mai știu ce, în schimb, îmi amintesc denumirea tendențioasă a lucrării: Trăiască domnul Nimic!, care, din păcate, a fost pierdută. Îi povesteam inspirat lui Braga despre viziunile redate, dar nu voiam să arăt manuscrisul sub pretextul că lucrarea nu e gata și mai am mult de lucru. Asta îl făcuse extrem de curios și când ne întâlneam discutam intens despre viitoarea operă. Vizitele neanunțate se întețiră și când lipseam de acasă mă aștepta (în prezența soției) și câteva ore până apăream. Ceea ce mi se părea straniu. Am povestit suspiciunile mele unor amici din anturajul artistic care îl cunoșteau pe Braga și unul dintre ei mi-a zis să fiu mai atent ce vorbesc cu el, că e informator. Am rămas stupefiat… Cum de nu-mi dădusem mai demult seama ce hram poartă amicul? Mai ales că aveam o seamă de dovezi. Din păcate, a fost prea târziu când am început să-l îndepărtez, știa aproape totul despre mine. Astfel, după ce relațiile dintre noi s-au răcit, într-o bună zi, am fost invitat la cadre (lucram de aproape doi ani la Academie) și mi s-a comunicat că din acea zi nu mai lucrez acolo, carnetul de muncă a fost trimis la Ministerul de Interne, fiind dat în judecată pentru fals și uz de fals. Peste câteva luni, urma să aibă loc procesul. Am fost sfătuit că ar fi bine să fiu undeva angajat, astfel, sentința va fi mai ușoară. Cu carnetul vechi de muncă am reușit să mă angajez paznic la Teatrul de Operă și Balet. Instituția de cultură în cauză deținea niște depozite imense ce se aflau la marginea orașului, în care se păstra butaforia fastuoasă a unor celebre spectacole de operă, ce nu se mai jucau și care trebuia păzită. De ce? Nu am prea înțeles. Peste câteva luni, având un avocat din oficiu, a avut loc procesul și am fost condamnat la doi ani de detenție pe care trebuia să-i execut într-un penitenciar cu regim sever, de pe lângă Moscova. Am făcut recurs, găsind un avocat bun și anume pe celebrul avocat din acele timpuri Cucu, care era un incisiv apărător al adevărului. Și într-adevăr, după recurs, sentința a fost schimbată (trebuie să recunosc că mult m-a ajutat și faptul că soția era însărcinată cu al doilea copil). Pedeapsa trebuia s-o execut la locul de muncă, fără dreptul de a părăsi orașul și cu oprirea a 20% din salariu. Remunerarea avocatului m-a costat un tablou și două sticle de șampanie. (Printre altele, celebrul avocat care rezolvase multe cazuri complicate în epocă, imediat după anii 90 a fost găsit mort în casă, dispariția lui stranie nefiind elucidată.) Înainte de proces, într-o zi, la gazda unde locuiam, pe neașteptate, au venit niște polițiști în civil de la sector cu decizie de la procuror și au percheziționat casa sub pretextul să caute și alte acte false. În acel moment al zilei, din păcate, lipseam de acasă, era doar soția, sau poate că asta s-a vrut. Acte false nu au găsit, în schimb mi-au luat toate caietele de notițe (multe în grafie latină), dar și toate manuscrisele de scenarii de film, proză, versuri, unele culese la mașina de scris, dar și unele cărți românești cu însemnări pe margine.

Desigur, am mers la miliție să aflu care a fost motivul acelui abuz. Explicația a fost evazivă, mi s-a promis că toate lucrurile îmi vor fi înapoiate, ceea ce s-a și întâmplat, dar abia peste șase luni.

După aceasta, m-am îndepărtat de Braga, ne vedeam doar ocazional, iar în 2007, când la Muzeul Național de Artă al Moldovei am avut expoziția de pictură Eminescu răstignit, Braga lucra curator la Centrul Expozițional Brâncuși. După vernisaj, am mers într-un birt și după mai multe sticle băute a recunoscut că, pe timpuri, mă turnase. Mărturisindu-se, chiar și la beție, dorea probabil să-și spele o parte din păcate… Cum se zice, greșeala recunoscută e pe jumătate iertată.

După un an de muncă obligatorie la Teatrul de Operă, când expira și pedeapsa, am schimbat direcția și am mers la Tallinn, pentru a susține examenele de admitere la Institutul de Arte. A doua sau a treia zi, fiind în examene, am fost chemat la rector să-mi spună că nu mai pot continua, fiindcă Serviciile Secrete din Moldova l-au atenționat că actele prezentate, în special Caracteristica, nu sunt valabile. Astfel, m-am întors la Chișinău să clarific situația. Între timp, aflasem că cei de la cadre nu aveau dreptul să-mi dea o Caracteristică pozitivă, din cauza trecutului meu tulbure. Or, cei de la cadre habar nu aveau despre asta. Era în același timp comic, trist și absurd. Am mers la sediul Securității de pe lângă Planetarium și am cerut o audiență la tovarășu’ M. să clarific situația. Dar nu am fost primit. Peste un an, din nou am mers la Tallinn să dau examenele de admitere la amintitul institut. După ce mi-au fost primite actele, rectorul a ținut să mă vadă și să-mi zică, cu un zâmbet discret: „Sper ca anul acesta Securitatea să vă permită să susțineți examenele de admitere…” Cu aceeași dispoziție ironică i-am răspuns: „Sper și eu…”

În mare, cam asta e povestea. Desigur că ar fi bine să se deschidă dosarele Securității, dar deocamdată cred că este imposibil, lumea la Chișinău încă nu e pregătită să afle adevărul, poate peste vreo 30 de ani. Mulți din cei care au colaborat încă dețin posturi importante, pe care nu doresc să le piardă, ca să nu mai vorbim de statutul moral al simplului cetățean care ar suferi mult. Deși, cred că ar fi o suferință benefică. Pe de altă parte, Rusia nu dorește să piardă Basarabia și face tot posibilul s-o mențină în zona estică. Cred că încă sunt mulți agenți de influență infiltrați în instituțiile din Basarabia și probabil și în partidele politice. Umbra KGB-ului, din păcate, încă e destul de prezentă la Chișinău. Oamenii de cultură fac destul de puțin în acest sens, adică nu prea au curajul necesar să oglindească, prin activitatea lor, trecutul odios pe care l-am traversat și de care încă nu am reușit definitiv să scăpăm. Se știe că pentru a înțelege prezentul trebuie să cunoaștem bine trecutul. Or, la acest capitol încă avem restanțe serioase.

Distribuie acest articol:

Share on facebook
Share on twitter
Share on linkedin
Share on whatsapp
Share on email
Share on pinterest

Articole recomandate

Noutăți
Viorel Postolachi

Maxima lunii octombrie

Îmbătrânind, îmi dau seama că de școală au nevoie nu copiii, ci părinții. Viorel Postolachi

Noutăți
Filip Klega

Kaufland în București

Kaufland din Bucuresti de lângă gara Basarab este proiectat în mod absolut identic cu magazinul similar din Praga de la capătul tramvaiului 9 Sortimentul este

Noutăți
Victor Dumbrăveanu

Lumina de la capătul tunelului

(roman inedit, trimis de fiica autorului, partea a doua) Am lăsat amintirile pentru o altă ocazie şi m-am grăbit să fiu drăguț cu doamnele. Am

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *