14 iulie, Larga, Briceni. Miezul nopții
Drum lung: Chișinău – Orhei – Bălți – Rîșcani – Briceni – Larga. Cinci ore! La benzinării, opream doar să beau cafea. Mi se spunea că nu e benzină și că se dau maxim zece litri! Benzină aveam. Bine că nu e criză de cafea. Mă tot suna de la Larga Elena Știrbu – că fetele și băieții sunt pregătiți și că eu nu mai ajung. Am spus că nu fac fotografii la seceriș, decât la asfințit și că degeaba ajung la 16:00-17:00. Nu e lumina potrivită.
Când am ajuns, mi-am dat seama că organizarea a fost bună. Multă lume curioasă aștepta să vadă ce va face fotograful român. Am refuzat să mănânc, am discutat, am explicat, am notat. Apoi ne-am îndreptat spre câmp. La marginea lui era Ucraina. Mă gândeam că iată că am atins, în două luni, sudul și nordul, unde, la o azvârlitură de piatră, e Ucraina. Am făcut vreo patru mii de km în acest timp. Aici, la Larga, fusesem prima dată, pentru a putea scrie cartea Hora cu cinci fete. Aveam un articol dintr-o revistă, apărută în urmă cu o jumătate de secol. Era vorba despre casele din Larga. Articolul era ilustrat cu o fotografie în care erau vreo 20 de bărbați care ridicau case. Venisem într-o duminică și spusesem doar atât:
- Vă rog să îmi găsiți casele acestea și oamenii care mai trăiesc.
Gândurile îmi sunt întrerupte de o voce de femeie:
- Domnule Ștefan, combinele și oamenii așteaptă.
Privesc în dreapta și văd cum un șofer se sprijinea de aripa camionului albastru ZIL și privea o fată îmbrăcată cu ie și o fustă de un roșu închis. Câmpul galben și lumina atât de bună… Declanșez aparatul. Ce clipă frumoasă surprinsă pe peliculă! Continui să fotografiez. O combină își deșartă pântecele în remorca unui tractor. Doi tineri au grâu în palmele ținute căuș. Fetele împletesc cunune de grâu și fac snopi. Secerișul e o sărbătoare pe care mulți de la oraș nu o înțeleg. Pentru ei există doar pâine. Pentru mulți orășeni satul, câmpul, natura sunt doar decoruri pentru poze, uneori stupide, pentru femei care se vor dive. Ideea de fotografie e aruncată în derizoriu. Trăim într-o lume cu milioane de poze și puține fotografii.
Larga, 15 iulie
Biserica de lemn este în reparație capitală. Lemnul necesar lucrărilor este adus din Ucraina. Urc împreună cu primarul în turlă. Nu mă pot avânta pe schele, deoarece am încă dureri de la intervenția chirurgicală din aprilie. Fotografiez lucrătorii care schimbă tabla, pun lemn uscat în locul celui putred. Îi spun primarului că trebuie schimbate și geamurile de plastic de la biserică. Îmi confirmă că va face. Mai târziu, în biroul lui, mă întreabă despre fotografii, concepte, idei. Îi povestesc cum, în urma cu vreo șase ani, am descoperit, la Larga, o sacoșă cu fotografii aruncate. Proveneau, probabil, de la panouri de pe timpul URSS. Trebuiau păstrate și nu aruncate. Duse la un muzeu, la arhive. Ele reprezintă un ciob din realitatea din vremurile respective.
20 iulie, 6:50, Iași
Trebuie să fac astăzi fotografii la Ceramica Ungheni și apoi la Chișinău.
Chișinău, 22:17
Ceramica Ungheni
Not Tomorrow, Today!
Odinioară, mai toți aveau, în gospodării, ceva produs la Ceramica Ungheni. Oale, ulcele, vaze, pahare, căni. Dar ce nu ieșea din mâinile meșterilor? Ai fi spus că e o legătură cumva tainică între meșterii fabricii și cei care cumpărau. Ori poate era atracția lutului. Că omul din lut este făcut. Și uneori crezi că la mijloc o fi fost un proiect al celor de la Ceramica Ungheni.
În zilele bune, erau la fabrică vreo trei sute de lucrători. Acum, mai sunt vreo douăzeci. Chiar și așa, continuă să creadă în meșteșugul lor. Și nu e ușor mai ales când se importă tot felul de prostii ce ulterior sunt vândute ca fiind tradiționale și produse în Moldova. Acum, e și o generație care preferă porțelanul chinezesc și nu ceramica tradițională.
Astăzi, lucrau prin secție o mână de oameni. Și tineri, și mai bătrâni. Cei doi meșteri olari erau, însă, tineri. Cine intră prima dată și vede oale peste tot poate să creadă că e o dezordine nemaivăzută. Dar lutul are drumul său și fiecare își aduce aportul la crearea obiectelor. Ce lucruri frumoase! O fată avea un tricou pe care era următorul mesaj: „Not Tomorrow, Today!”. Se potrivește de minune celor care lucrează la Ceramica Ungheni și care cred în munca lor, în frumusețea obiectelor de lut pe care le confecționează.
Luni, 28 iulie
O rog pe Laura să îmi cumpere, de la Moscova, zece cărți. De la librăria mea de pe Tverskaia. Mă întreabă:
- Așa multe?
- Bine, cumpără-mi nouă!
Îi explic că sunt niște albume de care am nevoie. Sunt cu fotografii făcute între anii 1920 și 1991. Unele au fost publicate în presa sovietică, iar altele au fost doar în arhive și au putut fi publicate după dispariția Uniunii Sovietice. Uneori mă uit la fotografiile mele, făcute în Rusia, Ucraina. Am senzația că nu sunt făcute de mine, ci sunt găsite într-o casă abandonată. Chiar! Să caut fotografia din 1915, găsită într-o casă fără stăpân din Cioropcani. Întrebam ce e cu acea casă și mi se spusese că bătrânii au murit. Acolo, am găsit cea mai veche fotografie. Soldați în Primul Război Mondial. Nimeni nu a putut să îmi spună cine erau. Dar cu siguranță erau din sat, pentru că pe spatele fotografiei scria cui îi era destinată. Îl întrebasem pe primar:
- Viktor Petrovici sunt multe case părăsite?
- Câteva zeci…
- Vă rog să mi le deschideți.
Așa recuperasem fotografii vechi, necunoscute, salvate prin publicarea lor în „Cioropcani 110”.
31 iulie
Îmi scrie o femeie din Moldova că are nevoie de fotografii pentru fiul ei. E student și are nevoie de portofoliu. Îi spun că se poate descoperi că fotografiile nu îi aparțin. Îmi propune să îi vând. A văzut și pe pagina mea de web Țara Prutului. Cum să faci Facultate, să
studiezi fotografia și să nu fii pasionat de ceea ce faci? Cum e să umble mămica să îți obțină fotografii? Îi spun femeii că e bine ca fiul să facă altceva. Să lase fotografia în pace. Recent, un site din Moldova îmi ceruse permisiunea să preia niște fotografii. Le-am permis după ce leam atras atenția că publicaseră un material în care erau fotografii furate de la mine. Un așazis fotograf furase pur și simplu. Nu ar trebui să mă mai mir. În ziua de azi, mulți cumpără aparate scumpe, crezând că asta îi face fotografi. Henri Cartier Bresson a fost unul dintre cei mai mari fotografi ai lumii. Umbla cu un aparat Leica, legat de mână cu o sforicică. Avea însă simțul fotografiei. Știa să surprindă esențialul. Astăzi mulți trag o rafală, prind un cadru și apoi se extaziază, crezând că sunt fotografi. Nu. Nu sunt. Sunt niște unelte în slujba aparatului și nu invers. Nu gândesc, nu au viziune. Niște aparate Xerox. Iată că îmi amintesc și de bibliotecara din satul Tabani îmi furase o postare de pe o rețea de socializare. Textul și fotografiile. Și le repostase ca și cum erau ale ei. Descoperisem întâmplător.
1 august
Vara e aproape gata. Toamna e mai vizibilă. Sunt rugat să fac fotografii la o nuntă. Refuz. Nunțile de astăzi sunt spectacole kitskh în care pretinși fotografi așază mirii în poziții penibile. La nunțile de odinioară se făceau câteva filme de 36 de poziții. Atât. Acum e un spectacol grotesc la care refuz să particip ca fotograf. Nu te poți vinde. Fotografia e artă. Mă uit în caietele în care am notat unde și ce mai trebuie fotografiat. Trag iarăși în față harta Moldovei și văd că trebuie să fac, în august, alte câteva mii de kilometri. Mă uit, iarăși, la fotografii. Unele făcute de mine, altele recuperate din casele părăsite. Parcă retrăiesc scenariul filmului Vremea recoltei, în finalul căruia, cineva aruncă fotografiile vechi la gunoi. Se spunea, parcă, în film ceva de genul „s-a șters totul din mintea noastră. Parcă și visele sunt goale. Totul a dispărut”.
Da. Este nevoie de fotografi care să surprindă oamenii, viața reală. Nu să multiplice la nesfârșit fotografic răsăritul și apusul. Ele sunt de mii de ani. Oamenii sunt importanți. Și amintirile ce se transmit generațiilor următoare prin intermediul fotografiilor ce rămân în paginile albumelor și ale arhivelor.
