De câte ori trec pe lângă Centrul Expozițional „Constantin Brâncuși”, de atâtea ori îmi aduc aminte de o bătrânică îmbrăcată simplu și încălțată într-o pereche de caloși ca marea majoritate a oamenilor de la țară și de vârstă mai tânără. Era singură în sala mare de expoziție și intrase, pot să pun pariu, ori că din curiozitate, ori, pur și simplu, a confundat Centrul Expozițional cu un magazin mare la care ușile erau vraiște deschise. La început, am crezut că nu e pentru prima dată, se simțea ca la ea acasă unde poate pipăi, mirosi și roade cu unghia orice. Bătrâna ba se apropia de unul și același tablou, ba se îndepărta. De câteva ori, a pipăit cu degetele noduroase vopseaua de pe pânză, a mirosit-o și a încercat cu unghia dacă se ține bine. Era plină de curiozitate și, de fiecare dată, vorbea cu sine cu o voce care m-a făcut să trag puțin cu urechea. Pricina era o pânză abstractă la care s-a întors de câteva ori, se vede că o compara cu celelalte, mormăind ceva sub nas. De data asta, am deslușit clar cele spuse, bătrâna a făcut câțiva pași înapoi, apoi brusc s-a apropiat și fără să-și dea seama că poate fi auzită de cineva, a pronunțat următoarele: „Nu înțeleg niciun rahat, de fapt, folosise cu totul alt cuvânt și vă dați bine seama care, dar îmi place al naibii de mult”. Am ciulit urechile și am rămas tablou la sinceritatea unui om care puțin ce pricepea în Artele Plastice, dar a atins-o ceva, i-a zgândărit sufletul. Poate că atmosfera foarte apropiată de cea de prin lăcașele sfinte, însoțită de culoare, de muzicalitatea culorilor, i-a amintit de ceva sau de cineva. Poate că are și ea vreun nepot care practică Artele Plastice și tocmai acum și-a dat seama cu ce se ocupă. Nu am niciun răspuns și poate că n-o să-l am niciodată. Mi-aș fi dorit mult să mai întâlnesc această ființă, să mă salut, să intru cu ea în discuție, să o întreb de unde vine și ce a făcut-o să treacă pragul în lumea culorilor, s-o întreb cum o cheamă. Încă nu știu în ce albie ar derula discuția noastră, dar aș avea ce-i spune și aș strânge-o la piept ca pe măicuța. Femeile de vârsta aceasta au ceva comun, sinceritatea debordantă și seninătatea ochilor plină de naivitate copilărească.
Acum, când părinții nu mai sunt în viață îmi dau seama că nu i-am pictat niciodată, pentru mine, ei au fost și au rămas nemuritori și totuși nu-mi pot ierta această greșeală. Bătrânica despre care am vorbit mai sus, de fiecare dată, mă răscolește, mă întoarce cu mulți ani înapoi, când puteam multe, dar îmi doream puține și în acest puțin trebuia să găsesc timp pentru a-mi înveșnici părinții într-o bucată de pânză, care ar atârna, astăzi, lângă icoane.
Luna Septembrie și începutul lunii Octombrie, a bucurat ochii beaumonde-ului din Chișinău cu mai multe expoziții personale de calitate, una dintre care este și cea a Maestrului în Artă – Anatol Danilișin, o distincție de care s-a învrednicit recent, alături de alți cinci Artiști Plastici, membri Titulari ai Uniunii Ar- tiștilor Plastici din Republica Moldova, printre care s-a regăsit și umila mea ființă, cel care i-a cedat sala mică a centrului Expozițional „Constantin Brâncuși”, începând cu data de 4 octombrie, anul curent. La expozițiile de orice rang, de obicei, vin cu aproximativ o oră mai înainte, pentru a privi în liniște ceea ce a creat un coleg de breaslă, dacă mă prinde, mai vin peste câteva zile și numai după asta încerc să împart cu cititorul, prin scris, impresiile lăsate.
Anatol Danilișin este un abstracționist înrăit care a atins cele mai înalte cote valorice în creația sa, de data aceasta cu „Cântece cu gura închisă”, un titlu neașteptat de frumos, care te pune pe gânduri, iar expoziția, vernisată în data de 7 octombrie, dă răspuns la o parte din întrebările care au apărut și mai urmează să apară pe parcurs. Tablourile, care au încăput pe simeze fără a se înghesui, se înscriu, fără echivoc, în niște cosmogonii terestre, pline de constelații, sau în niște rapsodii în haina divinității, culori care se vor cântate cu ochii, o infinitate de denumiri care se îmbulzesc în mintea mea din momentul când am rămas între patru ochi cu creația unui artist care, de fiecare dată, experimentează, toarnă atâta muzică și poezie în pictură că te lasă fără cuvinte, începând cu clipa când pășești pragul Centrului Expozițional. Creația maestrului te duce pe aripi de gând de la un tablou la altul, te plimbă și te rătăcește prin labirintul culorilor care prind grai, dacă știi să le provoci la o discuție interminabilă. Unele pânze strigă, altele țipă, unele șoptesc, altele îngână, unele răcnesc, altele oftează și toate împreună răbufnesc, explodează și te lasă plin de frământări fără de care viața nu are sensul scontat, nu are culoarea ce ți se potrivește, nu tulbură seninul ochilor, nu te face să-ți muști buzele până la sânge și să plângi de fericire. Anatol Danilișin este un izvor nesecat de nuanțe, în compania creației sale te simți zbuciumat, te simți în căutarea de sine, ele îți dau întâlnirea la care nu face să întârzii nici cu o secundă, contează mult fiece clipă. Această clipă se desprinde din Ora de vârf a artistului, oră când toate robinetele sufletului creator sunt deschise, iar șuvoiul de sentimente – îndreptat în perimetrul unei pânze.
Anatol Danilișin este sau nu un în-vățăcel de-al regretatului artist plastic Andrei Sârbu? Este, dar nu din cei care au ascultat lecțiile și au ridicat cuminte mâna din banca întâi, ci unul care a tras cu urechea și a fixat pe retina ochiului doar ceea ce l-a impresionat și apoi, a mers, de sine stătător, cu mult mai departe. El a luat de la acele lecții de via- ță artistică doar aroma pe care a reușit și știe să o împrăștie cu un rafinament de invidiat, dându-i o altă formulă și asta, de fiecare dată, bucură ochiul spectatorului. Culoare, formă, structură și un simț cultivat de-a lungul anilor atât de bine că ar putea întinde culorile pe pânză și cu ochii legați, le simte după miros, le aude după muzicalitate și le deosebește, pentru că le cunoaște provinența. Paleta este locul unde el se adună cu gândurile, amestecându-le între ele, pânza – petecul de Univers unde el ară, seamănă și culege. Rezultatul e pe față și vorbește de la sine – un artist format care merită aplauzele noastre și ale celor care vor citi aceste rânduri. Cu Doamne ajută.
