Ce înseamnă Franța pentru Larisa Sochircă?
Întrebarea m-a luat prin surprindere. „Ce înseamnă Franța pentru mine?” Încerc acum să găsesc un răspuns pe cât se poate de integru chiar și pentru mine însămi… Mă conving că nu este ușor să îmbrac în cuvinte potrivite trăirile mele de zi cu zi, în care a încolțit și a înflorit sentimentul meu… După mai multe cufundări în sinea mea, întrebarea a sunat altfel: „Ce ar însemna pentru un om starea de farmec, de încântare necontenită?” Aici e momentul să vă mărturisesc că sunt pensionară, am suficient timp pentru o contemplare vie a ceea ce văd. Interacțiunea conștientă cu natura și cu lumea înconjurătoare este de-a dreptul un lux, o desfătare pentru suflet. Mai ales pentru unul care vrea și cere să scrie… S-ar putea zice că am și răspuns la întrebare, dar ar fi păcat să guști doar o bucățică din pâinea proaspăt coaptă, atunci când o poți mânca toată, până la ultima fărâmitură.
Franța o simt ca pe un plai de destindere, de recreare, de inspirație poetică… E un loc în care înfățișarea mea, felul meu de a fi, nu atrage atenția sau nedumerirea nimănui. Atmosfera franțuzească pentru firea mea este ca cerul pentru o pasăre. Și nu pentru că în Moldova nu aș putea fi eu însămi. Sigur că aș putea și chiar mă străduiesc să fiu, numai că deseori pot fi urmărită de priviri dezaprobatoare sau, se mai întâmpla, și de câte-o tiradă de bârfeli…
În acei mai mult de zece ani, când veneam în Franța, în special la Nica și la Paris, pe câteva săptămâni, aveam un program încărcat de vizite – nu voi enumera fascinantele și diversele posibilități de a-ți delecta ochii, gustul, inspirația, buna dispoziție. Acum, în zilele noastre, puțini sunt cei care nu cunosc sau nu au auzit despre ele. Frumusețea, geniul neamului omenesc, pare că s-a concentrat la Paris. Nu vreau să zic că pe lume nu mai sunt și alte locuri minunate și faptul acesta e extraordinar – e vorba de noi, oamenii, cu toate cu ce ne-a înzestrat Dumnezeu. Este cert – creativitatea este o calitate divină. Cu Parisul am o relație aparte… Atâta frumusețe!!! Eu o ating, o simt, a văd, o aud, ea îmi impregnează sufletul. Inima se hrănește cu frumusețe, o întâlnesc aici la orice pas… Bineînțeles, depinde mult de ceea ce alegi să vezi, să observi…
Acum trei ani în urmă, m-am stabilit cu traiul la Paris, datorită fiicei mele (e bine să ai mai mulți copii – fiecare vine cu ceva aparte să-ți facă viața mai frumoasă. La acest capitol stau bine – am trei copii – două fete și un băiat). Sunt alături de ea și apoi, încă unul din avantajele vieții din Franța sunt biletele de avion mult mai ieftene pentru a călători în alte țări – să-ți poți vedea copiii, dar și de dragul călătoriilor.
Parisul… Îmi place enorm acest oraș cu străzile și străduțele sale pestrițe, casele cu balconașe mici din fier forjat, semănând, uneori, cu niște dantele diafane, numai că de fier. Podurile mărețe, inconfundabile, aruncate peste Sena, sunt niște locuri de promenadă extraordinare, întotdeauna pline. Toate acestea împreună dau senzația unei sărbători imperceptibile, în stil elegant, romantic, franțuzesc. Cum mi-a zis, odată, un prieten, și avea dreptate, – îți închipui, … după ușa ta, e Parisul! Într-adevăr este așa, simt aceasta în fiecare zi și nu încetez să mă bucur de această conviețuire fericită.
Un zâmbet moale îți trezește o simplă salutare: „Bonjour, Madame!” Întorc capul să văd cine m-a salutat? Ei bine, un bărbat necunoscut, dar o spune din inimă, doar din simpla dorință să te salute – nici un alt gând nu se citește pe chipul său. Iar când, din cauza unei fracturi, am fost nevoită să port pe mână un fixator extern, oamenii mă încurajau: „Ça va? Bon courage, madame!” Îi mulțumeam și mergeam cu inima zâmbind de … Nici nu știu… Aș zice că sunt niște picături de… omenie ce se prelingeau pe suflet. Mărunțișuri? N-aș zice, pentru că-mi încălzeau sufletul.
Iar micile cafenele și restaurante sunt menite să dăruiască oamenilor bună-dispoziție la o ceșcuță de espresso tare cu acele prăjiturele franțuzești – minuscule opere de artă. Oamenii vin la cafenea să citească o carte sau să răsfoiască ziarele, să fumeze în liniște o țigară sau să se vadă cu omul iubit… Aici, oamenii pot și știu să se relaxeze. Aici, serviciul, odihna, plimbările, distracțiile, întâlnirile, dragostea sunt un mod de trai bine stabilit, demn de a fi numit viață.
Într-o seară, ginerele meu mi-a dăruit o plimbare cu motocicleta. Această escapadă m-a marcat profund, încât am decis s-o descriu și pe paginile unui roman în lucru… Totul era magic – Parisul nocturn, vitrinele pestrițe, felinarele, podurile peste Sena. Am înconjurat Turnul Eiffel, puternic iluminat. Este superb acest gigant de oțel. Turnul arată deosebit de măreț noaptea, iluminat fiind de miile de luminițe! Mi-am amintit acum că citisem în presă cum că o tânără americană, Erica, s-ar fi căsătorit cu turnul acesta, schimbându-și, după căsătorie, numele în Erica La Tour Eiffel. Autoritățile nu au acceptat oficierea căsătoriei, dar i-au permis miresei să-și schimbe numele.
Am cotit, apoi, într-o ulicioară pustie, deci puteam accelera viteza. Eram deja fermecată de-a binelea de mersul pe motocicletă. „Ce minunat! Ce fericire!” O seară nemaipomenită! O stare de spirit jucăușă, care m-a detașat complet de toate. Viteza îmi dăruia iluzia că aș putea fugi chiar și de soartă. Trăiam din plin această plimbare amețitoare, dar, oricum, eram prudentă – nu uitam, în gând, să mă adresez Domnului să ne aibă în pază.
În altă zi, mi s-a întâmplat să aud, la Paris, și dorul cuiva. L-am auzit pentru că și eu, din când în când, simțeam dorul de casă, de orașul tinereții mele… Așadar, intru în tramvai. Se aude muzică, pe viu! Ea vine chiar din spatele meu – întorc capul și văd un tânăr, cântând la… eu știu ce-i asta! E ko‘ra – un instrument african cu coarde, asemănător cu harpa îmbinată cu chitara. Drept corp, are un dovleac uriaș, tăiat în jumătate, iar pentru rezonanță, peste dovleac este trasă o piele de oaie, de vacă sau de capră. Mi-aș fi putut oare imagina că într-o zi voi auzi și voi vedea ko‘ra chiar lângă mine?
În jur, sânt oameni, unii se mai uită, din când în când, la muzicant, alții vorbesc între ei, fără să-i acorde vreo atenție. Eu, însă, stau și ascult încântată și nimic altceva nu mă poate distrage. Melodia încântătoare m-a vrăjit prin completa consonanță cu mine, iar talentul bărbatului m-a cucerit. Aș vrea să mă uit mai bine la el – nu întâlnești în fiecare zi un griot pe străzile pariziene, cu toate că multe poți vedea aici – orașul este plin de surprize, de obicei, plăcute. Mă întorc atent spre el … Stă lângă fereastră, cu masca pe față (ca și noi ceilalți). Ține instrumentul în poziție verticală, sprijinindu-l de podea, iar cu degetele atinge ușor corzile, care îi răspund cu o tandrețe intimă, cu un sentiment profund de reciprocitate.
Pe cap, tânărul avea șiruri… de cosițe strâns împletite, fruntea netedă, privirea adâncă. Gulerul roșu al unui pulover cald se ițește de sub haina groasă, prăfuită, iar pe picioare – ghete cândva negre. Da, și curelele late ale rucsacului ce se ascunde după spate. Este un cântăreț ambulant, iar eu am avut norocul să mă întâlnesc cu el.
„Hîîîm” – se auzi, dintr-o dată, un geamăt greoi ce a străpuns melodia. Un geamăt de durere și dor. Mă întorc din nou spre el – da, e geamătul lui – chiar și de sub mască, se simțea o tristețe izbitoare ce-l copleși… Cu capul ușor înclinat înapoi, el închise ochii, de parcă acolo, înăuntru, pătrundea în esența sunetelor, încercând să distingă în ele … Oare ce? Și din nou gemu lung-încet, iar eu, care îl priveam cu toată atenția mea…
Încep să-i înțeleg sentimentele ce le trăia în acele clipe, sentimente pe care le înfășura cu grijă în melodie. El tânjește. Dar melancolia lui este una specială – omul se bucura, totodată, amintindu-și de plaiul său fierbinte, pe care, după cum pare, l-a părăsit cu mult timp în urmă. Sufletul kórei cânta despre dragostea lui… poate pentru o femeie sau poate pentru patria sa. Sunetele melodioase erau din ce în ce mai rafinate și se uneau într-un ecou uimitor, ca un tril magic de privighetoare, ascunsă în dovleacul-kóră.
Un sentiment de profundă compasiune pentru acest tânăr creștea în mine, iar melodia suna acum ca un ecou al pământului drag, ca un răspuns al dorului… Stația mea se apropia nemilos, dar nu voiam să cobor. Motivul melodiei îmi suna în cap și încercam să-l păstrez. Cu o ultimă privire recunoscătoare, mă ating de eroul meu, luându-mi rămas bun, și cobor. În drum spre casă, un trecător fredona destul de tare o melodie bine cunoscută. O știam de demult, de aceea a și pătruns cu ușurință în capul meu și… O, nu! Precum cântul privighetorii ce se îndepărtează, ici și colo, în memoria mea, mai răsunau, slab de tot, frân- turi din melodia dorului, deși mă străduiam foarte mult să nu le pierd… Trec pragul casei și brusc îmi dau seama că aud deja doar cântecul fredonat … Ei bine, păsărea a zburat, dar mie mi-a cântat de dor kóra, și această bucurie fabuloasă este mai mult decât îndeajuns… Dor de patrie…
