Mai mult ca niciodată, autorul „Papagalul-ului lui Flaubert” nu se dezminte nici în ultima sa scriere, „Bărbatul cu haină roșie”, Nemira, 2020, de parcă britanicul Julian Barnes (n. 1946) a jurat credinţă Franţei culturale, aceasta răsplătindu-l pe măsură (Prix Médicis; Prix Femina).
O „Belle Epoque îndepărtată, decadentă, febrilă, violentă, narcisiacă și nevrotică” în care un personaj – chiar bărbatul cu haină roșie, înfăţișat de pictorului american John Singer Sargent în capodopera sa „Doctorul Pozzi acasă” (1881) – strălucește în societate, în compania unor figuri ilustre (Sarah Bernhardt, Henry James, Barbey d’Aurevilly, fraţii Goncourt, Oscar Wilde, Léon Daudet, Marcel Proust ș.a.), făcând și o formidabilă carieră internaţională ca unul dintre părinţii ginecologiei moderne, tot el – un infatigabil courreur de femmes. Samuel Jean Pozzi, personajul real, dar și cel adus din condei de Julian Barnes, arată cu adevărat măreţ, astfel încât atunci când se vede nevoit să-i facă loc în naraţiune jurnalistului (de scandal, după criteriile de astăzi) Jean Lorrain, autorul pare să-și ceară scuze:
„E cineva pe care nu prea îţi vine să-l introduce în carte, de teamă să nu confiște prea mult din ea…” Nu-l va eclipsa însă pe Docteur Dieu, cum îi zicea Sarah Bernhardt, la fel nici prinţii, conţii și geniile cu care s-a avut aproape, iar pe unii chiar i-a operat, salvându-le viaţa. Din contră, toate aceste figuri ilustre o vor completa pe cea a lui Pozzi, dacă nu cumva tabloul însuși a ceea ce numim astăzi „La Belle Epoque: locus classicus al păcii și al plăcerii, strălucire cu un aer profund decadent, o ultimă înflorire a artelor și cea din urmă înflorire a unei înalte societăţi așezate, înainte ca această fantezie blândă să fie dinamitată cu întârziere de metalicul și neplăcutul secol douăzeci…”
Nu se poate rata nici o pagină din această scriere greu de clasificat – biografie romanţată? roman istoric? frescă de moravuri?! –, al cărei enciclopedism (sute de nume evocate, cel puţin pe atâtea titluri de carte și tablouri) este îndulcit cu mici scene de viaţă cotidiană, dar și cu subtile observaţii de genul acesteia: „Bri- tanicii sunt consideraţi pragmatici, iar francezii emoţionali. Și totuși, în materie de iubire, lucrurile stau de multe ori pe dos. Britanicii credeau în iubire și în căsătorie – că iubirea ducea la căsătoria și-i supravieţuia (…). Francezii aveau o abordare mai pragmatică: te căsătoreai pentru poziţie socială, pentru bani sau proprietăţi, pentru perpetuarea familiei, dar nu pentru iubire. Iubirea supravieţuia rareori căsniciei…”
