Poezia n-a fost niciodată o afacere pentru poeți
NicolaeLeahu: „Expresivitatea se naște din respectul pentru taina comunicării…”
Dragă Nicolae, cred că pentru a defini poezia ta este destul să folosim aceste trei concepte: ludic, intertextualitate și metafizică. Sau ar mai fi și altele?
Dragă Dumitru, în loc să mă întrebi, bunăoară, de unde vin și încotro mă îndrept (că voi fi mergînd și eu încotrova), mă arunci brusc în valurile teoriei, cu gîndul, cine știe, poate-poate… ajunge Leahu și-așa, dînd din brațe, pe plajele Anatoliei, unde, la drept vorbind, n-am ce căuta, pentru că eu vin dintr-un neam de oieri (că bucovineni, că ardeleni, după cîte spunea taică-meu), care coborîseră spre sudul Basarabiei în ultimul pătrar al secolului al XVIII-lea, cam atunci cînd Austria începuse să-și facă și mai tare de cap, iar tătărimea fiind în declin, în stepele pontice se arătă o nouă putere, despre care vom afla destule fapte pravoslavnice ceva mai tîrziu… Că vor fi fost sau nu acești strămoși ai mei întemeietori de s(t)ate sau numai de tîrle, zapisele tac și, nici nu-i de mirare, pentru că mai și lipsesc, fiind „scuturate” fie la ora colonizărilor țariste, a deportărilor comuniste, a perchezițiilor, a măturatului bolșevic al podurilor și hambarelor (neamul meu cunoscînd de toate), fie în cadrul campaniei de kolhozizare forțată, cănd, odată cu terenurile (expropriate, de fapt), bieților oameni le-au fost retrase și actele de proprietate… Și, așa cum orice om se trage de undeva, n-aveam cum să n-ajung și la… ludic, intertextualitate și, cu atît mai mult, la… metafizică. Asta pentru că, uneori, omul se formează destul de în răspăr cu lumea în care s-a născut și-a crescut. Și, desigur, nu pentru a o contrazice programatic, ci, elementar, pentru că îl strîmtorează într-un fel sau altul, ba și pentru că se vor fi copt și niște premise pentru a formula, ca să zicem așa, un alt punct de vedere asupra realității. Cu alte cuvinte, tizul meu, Nicolaus Copernic n-a mai vrut să vadă lumea ca taică-su, convingîndu-i și pe alții să-l urmeze. Și, o știm, l-au urmat. Așa e și cu ludicul, intertextualitatea și metafizicul: toate vin fie ca o reacție la incapacitatea literaturii momentului (formării) de a se rupe din frîiele unei inerții cam bătătoare la ochi, fie din dorința, la fel de firească, de a fi eu însumi în interiorul unei viziuni care abia se instaura în lume… Termeni ca ludic și livresc se foloseau și la Chișinău încă de prin deceniul al optulea al secolului trecut, dar ce imensă diferență s-a căscat între teoria și practica livrescului/ludicului de atunci și pînă acum! Zilele acestea, Dl Vladimir Beșleagă mă lăuda, cu martori, că n-a mai văzut, cel puțin la basarabeni, o ironie de finețea celei din Cronograful de la Bălțiburg. Le-am și spus-o, glumind, martorilor (doi poeți și un prozator): „voi ce stați, scoateți carnetele și luați note, că Dl Beșleagă n-o să repete”. Aș pune aici un emoticon, dar nu-l am și mă-ntorc la metafizică, unde aș putea să glosez mai mult despre bunica Vera, singura ființă pe care am văzut-o trăind mistica fiecărei clipe, fiind un (acum îmi dau seama) miraculos amestec de viață și experiență spirituală. Le spun și studenților, uneori, că în persoana ei am întîlnit realmente Sacrul în cea mai duioasă formă de încarnare… Ieșind dimineața din casă, bunica Vera se oprea pe prag, făcîndu-și cruce înspre Soare cu o asemenea evlavie și încredere încît nu puteai gîndi nicio clipă că globul de foc n-ar fi Duhul Sfînt, adică ceea ce invocau și evocau gesturile ei de o perfectă naturalețe. Sigur, ar fi și alte… concepte, cum le zici tu, care lasă dîre în textele mele, dar pentru mine ele-s mai curînd literă calpă dacă nu le pot umple cît de cît și de viața care-mi pulsează în inimă sau mi se perindă prin față. Intertextualitatea, prin urmare, nu e un moft, e însăși semnalarea faptului că ești în și întru cultură, că dialogul (mai direct sau mai aluziv) cu Celălalt (în cel mai larg sens al cuvîntului) irigă orice existență, de-am avea doar ureche să-l înregistrăm…
Suferi că nu se vând cărțile de poezie? Sau se vând?
Dragă Dumitru, poezia n-a fost niciodată o afacere pentru poeți! Foarte, foarte puțini poeți au izbutit să-și asigure un venit din scris (în țările propagandei versificate, poate), recunoașterea, tirajele mari (acolo unde există o piață), poziția canonică venind, în general, după… Știm după care… După. Ceea ce mă bucură pe mine este că mai există consumator de poezie (și mai există!), chiar și în cazul unei tot mai bogate oferte culturale… Sincer vorbind, uneori mă gîndesc că istoricalmente timpul poeziei s-ar putea să fi rămas undeva în urmă, acolo unde încă nicio altă artă sau practică socială n-o putea suplini, iar prelungirile ei actuale s-ar datora mai ales insistenței poeților de a o promova… Cu toate acestea, întrebîndu-mă dacă aș mai scrie poeme și atunci cînd n-aș mai avea niciun fel de reacții exterioare (de la public sau… critică), îmi răspund că aș mai scrie, așa, în numele acelui modus vivendi, căruia de la un timp încolo nu prea i te mai poți sustrage. În ultimă analiză, artistul nu are niciodată un public de-a gata, el ori îl caută și-l găsește, ori și-l inventează. Iar dacă nu, își așteaptă clipa, care poate veni sau nu… Unde-s, azi, de pildă, șamanii sau… marii meșteri armurieri? Timpul i-a anulat, dar opera lor? Trăiește, pare-se… Și-apoi, nu precedă facerea opera, iar opera… publicul? Dacă da, înseamnă că (orice ar spune teoriile receptării) opera poate fi însăși facerea. Ideea nu e a mea, e a lui Valéry, dar eu o trăiesc ca pe o proprie revelație. Sigur, îmi pare rău de editori că n-au venituri ca tutungiii, dar nici aceștia n-au ca producătorii de echipamente electronice. Poezia e un lux, e chiar luxul luxurilor, dragă Dumitru. Depinde doar cine se poate bucura de el: poetul, cititorul? Iar dacă societatea o prețuiește cu adevărat, atunci trebuie să învețe să facă distincție între poezie și surogatele ei, între poeții care merită să fie răsplătiți cumva și autorii care nu știu nimic altceva decît să arunce cuvinte pe hîrtie într-o anumită ordine sau… dezordine. Dacă, printr-o minune, am scăpa de 95 la sută din ceea ce stă pe tarabe cu titlul sau subtitlul „Versuri”, apariția unei cărți de poezie ar fi un eveniment comparabil măcar cu lansarea unui telefon de nouă generație. Cîți autori sînt însă capabili să producă… EVENIMENTE poetice? Soluția nu e la consumator, ci la… producător. Piața nu admite surclasarea calității de către cantitate, în ceea ce admitem noi însă cel mai des că ar fi poezie (și nu e decît „poezie”!!!) lucrurile stau exact așa… Cei mai mulți stihuitori cară după ei cîte-un sac de poeme fără valoare și se mai și plîng încă de faptul că acestea nu-și află niciun fel de căutare. E inflație, domnilor! Și sculptura e-o artă, dar trăiesc sculptorii o inflație la fel de gravă ca cea de pe terra „poeților”? Noroc de editorii exigenți (cam puțini!), care mențin standarde înalte pentru cartea de poezie!
Ai publicat de curînd, la Editura Ști‑ ința, Antologia poeziei românești din
Basarabia. 1770 – 2020. Ce aduce nou față de alte antologii similare?
În primul rînd, faptul că nu are… asemănare pentru ceea ce-și propune să facă. Iar ea încearcă să surprindă, pentru întîia dată, sunetul unic al unei tradiții lirice regionale pe întinderea a două secole și jumătate. Construită în jurul corpusului de texte al mult comentatei antologii Literatura din Basarabia în secolul XX. Poezie, din 2004, care a modelat vizibil antologiile secvențiale ulterioare (compară migrația ti- tlurilor spre cuprinsurile acestora), pe de o parte, antologia de față aspiră să descopere niște origini aproape mitice acolo unde ele au fost mai degrabă niște potențialități germinative, adăugîndu-i contribuțiile de seamă ale poeziei postcomuniste din stînga Prutului. Intenția mea majoră a fost să urmăresc, pe cît e posibil, o diversitate țintind intuitiv himerele unei unități a imaginarului, adică ale unui spirit care ar putea defini identitatea poeziei unui loc (în mod sigur, nu fără destin) în concertul poeziei românești a perioadei în discuție. Între lucrurile care nu ar putea să nu fie semnalate cu acest prilej ar fi recuperarea poeziei unor autori care nu acceptaseră să-și dea drepturile pentru publicare în 2004, dar și regretata de către noi absență, de această dată, a poeziei lui Leo Butnaru, care nu și-a dat acordul să figureze cu textele selectate în 2004. Iar așa cum solicitări similare formulaseră și alți poeți, am fost nevoit să insist și, împreună cu editura, să susțin concepția corpusului deja format.
Poezie fără expresivitate nu există: de unde își extrage expresivitatea poezia de azi?
La unii, din confesiune, din dorința de sinceritate și (o nouă formă de) autenticitate; la alții, din literatură, artă, știință, dar și din aspirația de a-ți găsi un loc, propriul tău loc, unul pe care ți l-ar recunoaște și ceilalți, în universul acesta atît de încîntător și precar, cum este cel al cuvintelor. Mai totdeauna, însă, expresivitatea vine din conștiința cît de cît clară a ceea ce faci în calitate de… slujitor al cuvîntului. Pentru că asta este poetul, un slujitor al cuvîntului… Trădăm poezia în fiece cuvînt prost plasat… Cum să-i mai pretindem să ne dea și-o bucată de pîine?! E suficient că ne umple sufletul cu acel ceva care merită – și merită! – să fie ocrotit, poate, și pentru ziua de mîine. În mod sigur, acel ceva nu vine pe lume pentru a fi comercializat, ci… împărtășit… Expresivitatea se naște din respectul pentru taina comunicării… Gîndită astfel, poezia este alegerea dintre ceea ce-ai spune și ceea ce va rămîne pradă tăcerii…
Cum ai caracteriza momentul literar actual în Republica Moldova: care sunt tendințele, așteptările, performanțele, ratările, modelele? Care ar fi scriitorii reprezentativi ai momentului?
Întrebarea este prea complexă, pentru a o epuiza scurt; mi-ar trebui spațiu pentru un articol, iar aceasta cere lecturi și timp de reflecție. Privind însă lucrurile dinspre Bălți, unde cărțile ajung greu sau deloc, iar eu nu reușesc să fac rost de cele pe care mi le-aș dori mereu în preajmă decît dacă fac drumuri la Chișinău sau la Iași, lucrurile nu stau neapărat prost. În tot cazul, astăzi nu mai avem de ce să ne lamentăm că în Basarabia s-ar edita puțin ca număr de titluri. Avem un proces literar destul de zgomotos, alături de Contrafort și Sud-est cultural au apărut noi publicații de cultură (Revista literară, Cadran, Dialogica, Tim- pul, de ex.), avem romane și romancieri (Constantin Cheianu, Ghenadie Postolache, Alexandru Vakulovski, Dumitru Crudu, Liliana Corobca, Oleg Serebrian, Val Butnaru etc.) avem și eșecuri, destule, dar și speranța că putem întreține un climat cultural, că vom putea covîrși moldovenismul primitiv, cum îl numeam undeva încă în primele numere ale revistei Semn. Oricît de agresiv în anumite faze ale lui, moldo- venismul primitiv așa și n-a reușit să atragă de partea sa forțele culturale autentice ale acestei părți de țară. Ceea ce, pentru mine, este lucrul CEL MAI IMPORTANT în ordine culturală (și, implicit, literară). Pe de altă parte, spre deosebire de unii colegi, care forțează recunoașteri imediate, continentale, dacă nu planetare, eu privesc suficient de calm vorbăria despre… performanță și salut micile, dar adevăratele noastre izbînzi. Dacă observi, nici nu mă prea las terciuit în tot felul de încropeli antologice… poliglote și… performante exclusiv pe motiv de poligloție. Avînd simțul umorului, vreau să cred că îl am, implicit, și pe cel al ridicolului. Totuși, astăzi, în ansamblu, se scrie mai bine și mult mai interesant decît acum 30 de ani, ceea ce iarăși este un prilej de bucurie, dacă nu o… performanță. Nu mai sîntem niște necunoscuți în Țară, acolo unde ne este locul, avem autori respectați de reviste și edituri onorabile de oriunde din spațiul limbii române. A crescut mult numărul autoarelor, ceea ce, iarăși, ar fi baremi un semn al asumării unei noi perspective asupra realității, dacă nu și unul al valorii. Altfel spus, dacă ne propunem să facem cîteva constatări, ele nu numai că sînt posibile ca enunțuri, ci ar fi și justificate. Știm de unde porneam în 1988 – ’89-’90. De pildă, dacă acum 30 de ani, aveam trei-patru nume de scriitori din Basarabia, care intrau în atenția criticii din Țară, actualmente însă ar fi două-trei… duzine despre care se scrie, sînt invitați, premiați, editați etc. S-ar dori să avem mai mulți? Ei bine, problema n-o poate rezolva decît capacitatea de a se impune a fiecărui autor în parte… Cît privește tendințele, mai minimaliste sau mai tradiționaliste, mai realiste sau mai postmoderniste… Dincolo de acestea, mai curînd m-ar interesa tendința spre creșterea în continuare a calității scrisului, ci nu cealaltă, mult prea viguroasă, spre… diluarea lui… În acest, al doilea, sens, nu este însă nimic de făcut atîta timp cît nu ne-am dezvățat de analiza căldicică, leșioasă, incapabilă să opereze evaluări lucide și delimitări ferme, fie și deranjante. În general, cultura este… afirmație, adică se face cu „Da!”, dar, în mod sigur, niciodată în absența lui „Nu!” Dintr-un exces de colegialitate, dar poate și de nepăsare, uităm prea des să ne îndoim de ceea ce ascund lucioasele coperte.
De modele… ce să zic, le caut pretutindeni… Și, fiind un pretențios, le găsesc rar, mai degrabă în texte, decît în creatori… Adevăratele modele sînt cele verificate de timp (Eminescu, Bacovia, Blaga, Rebreanu, Camil Petrescu, Hortenzia Papadat-Bengescu ș.a.). Fiind prea aproape de noi, pe contemporani nu avem răbdare nici să-i gîndim, nici să-i prea înțelegem. Mai facem, totuși, și niște prospecțiuni, care vor sluji, poate, zilei de mîine. Cît privește reprezentativitatea, o idee cam lunecoasă, ea nu există în afara unor criterii acceptabile. Bunăoară, le aplicăm atunci cînd întocmim listele de autori și opere pentru școală sau facultate, în rest, reprezentativitatea e o chestie de moment, orice carte nouă sau magistral re-descoperită putînd modifica ierarhiile care abia se nasc sub pana criticului. Iată de ce în critică interesează întîi nuanțele și abia apoi… listele. Mă-ntreb: mă… reprezintă pe mine Ion Druță? Dar… Dumitru Crudu, de pildă? Răspunsul nu are cum să fie pozitiv, pentru că nici subsemnatul nu reprezintă pe cineva… Dacă ni-i dat, ne reprezentăm pe noi înșine, ca Eminescu, Bacovia, Blaga… Acolo e clar. Bineînțeles, cînd ne identifi- căm întru totul cu o anumită idee a lor, spunem că ne… reprezintă și pe noi, uneori și-n Lume, dar, în cele din urmă, tot ne dăm seama că ne reprezintă pentru… noi înșine, într-o necesară acțiune de conservare sau de refacere a legăturilor identitare. Cînd ne gîndim la contemporani însă, aici e mișcare, e freamăt… Citesc mult, încerc să citesc și scriitori basarabeni, dar cel mai ades privesc peste gard, peste pîrîu, peste munți… Unui sîcîitor, care mă tot întreba dacă i-am citit… romanele, i-am răspuns cîndva că atît cît nu l-am încheiat de citit pe Borges, n-am cum să-i dau satisfacție. Vai, și sînt atît de multe lucruri bune de citit și de recitit!
Cum îți explici că sunt scriitori care toată viața au scris și au publicat zeci de cărți și, iată, vine într‑o zi o scriitoare ca Tatiana Țâbuleac și le ia tuturor caimacul…
După mine, Tatiana Țâbuleac n-a luat caimacul nimănui. Ea a avut pur și simplu noroc să fie editată de o editură bună, să prindă un context favorabil, dar și un premiu important și să se vadă – spre propria-i surprindere! – lansată la nivel… european. O felicităm! Acasă au rămas însă destule cărți cu nimic inferioare, care n-au avut însă acest noroc… Succesul de public și, mai ales, succesul internațional, e o chestie nu numai de talent, ci și de conjunctură… Cine vrea și succes, să… aplice! Aplicați! Dacă i se spunea lucrul acesta lui Eminescu, Eminescu ar fi… aplicat? Întreb și eu așa, fără a aștepta vreun răspuns, dar mai ales pentru a relativiza vînzoleala recunoașterii… continentale. Nu merită o recunoaștere largă, europeană, autori ca Gheorghe Crăciun sau Ștefan Agopian? Merită, neîndoios, dar opera lor n-a prins încă… buna așezare a astrelor, chiar dacă au avut și destule traduceri. Eu zic să scriem, să scriem pentru a cinsti Limba Română și literatura pe care Ea a generat-o, iar celelalte să le lăsăm fie în seama managerilor, pe care abia învățăm să-i avem, fie în seama posterității… Asemeni lui Stendhal, care spunea că va fi citit abia în secolul al XX-lea, să avem și noi încredere în secolul al… XXII-lea. La urma urmelor, OPERA, în tensiunea ei către ideal, nu adulmecă… premii (n-ar fi o… rușine?), pentru că EA visează Absolutul, Eternitatea! Păi, îți vine să spui, dacă scrieți pentru… premii, atunci să vă citească… juriile, Curtea de Conturi, Curtea de Apel, CEDO!
Ce părere ai despre proza lui Iulian Ciocan? Dar a lui Emilian Galaicu‑Păun? Pot fi comparați cei doi? Ce‑i apropie și ce‑i deosebește?
Proza lui Iulian Ciocan e prea uscată pentru gustul meu, mă bucur însă că și-a găsit editori & cititori și în Țară, dar și în străinătate. Comparîndu-l cu Emilian Galaicu-Păun, Iulian Ciocan este neapărat dezavantajat. Emilian Galaicu-Păun e un artizan, un dantelar lirico-epic în timp ce Iulian Ciocan e, structural, un publicist, duhul tabletelor matinale de la Europa Liberă ,plutind ca ceața primordiilor deasupra prozei sale. Emilian Galaicu-Păun este însă o conștiință literară extrem de complexă, rafinată și labirintică în același timp, ști- ind cum să îmbine înalta tehnicitate a discursului, fraza reavănă cu senzualitatea și senzaționalul… Succesul său de public va fi însă întotdeauna mai mic, pentru că cititorul comun nu are (și nici nu va avea) instrucție ca să-i aprecieze nici profunzimea și nici virtuozitatea. În mod cert, Emilian Galaicu-Păun nu e un scriitor pentru toată lumea! Dar sînt Rulfo, Marquez, Cărtărescu scriitori pentru… toată lumea? Cînd scriitori de o asemenea anvergură izbutesc însă să ridice noi și noi straturi ale publicului la lumina scriiturii, se întîmplă miracolul întîlnirilor inițiatice, iar gustul public începe a înflori, sporind nu atît tirajele, traducerile, ci, mai ales, nivelul de cultură. Vectorial, Emilian Galaicu-Păun și Iulian Ciocan au idealuri diferite, unul țintind spre absolutul Operei, iar celălalt spre un orizont practic. Nu-i vorbă, îi interesează cumva și miza celuilalt, dar definirea fiecăruia o facem în funcție de o dominantă. În esență, scriitorii sînt de aceste două feluri, mai idealiști sau mai materialiști. Dar fiecare scriitor, dacă izbutește să se facă citit, sensibilizează și formează propriul său public.
Ai putea să ne dai vreun exemplu de scriitor foarte promițător care s‑a ratat?
Dragă Dumitru, ai impresia că aș avea puțini inamici? Vai, cît de mulți put a talent la ora debutului! – cum zicea Nicolae Esinencu. Dar, așa cum viața îi obligă să facă mereu altceva, e și natural ca parte din promisiuni (inclusiv literare) să rămînă neîmplinite… Eșecul în artă are însă și o altă fațetă, culturalmente el poate fi fertil în funcție de cutezanța celuia care a încercat… Cele mai multe scrieri… modeste, ca să le zicem așa, pot fi utile pentru documentări și interpretări de tot felul. Fie și lipsite de talent, ele ascund neapărat și ceva extrem de prețios. Adevărat că doar un ochi antrenat va reține relevantul din… irelevant. A se vedea în acest sens cele mai recente cărți ale lui Al. Cistelecan (Zece femei, Ardelencele, Fete pierdute), care valorifică absolut spectaculos… varii forme de minorat prozodic feminin. Sau: în postumele lui Eminescu, bunăoară, putem admira nu numai ceea ce spun ele ca atare, cît mai ales aspirația Poetului de a ajunge pe tărîmuri nebănuite de nimeni altcineva sau de a smulge poezia românească din latență, din neșansa istorică în care aceasta viețuise prea mult. În literatură și în artă, de fapt, la scară mare nimic nu se pierde, neîmplinirile unora nutresc împlinirile altora. Citit dinspre ceea ce este din punct de vedere estetic poemul Luceafărul, basmul Fata din grădina de aur nu e decît… material de construcție pentru Eminescu, deși el este o operă perfect autonomă. Ca și atîtea alte lucruri, eșecul este o noțiune relativă… Cu numai cîteva poeme, Cârlova nu e atît un autor promițător, cît un reper în istoria poeziei noastre.
Recitești, azi, Vasile Vasilache, Ion Druță, Vladimir Beșleagă, Aureliu Busuioc, Vlad Ioviță, Nicolae Vieru? În ce lumină îi vezi?
La Vlad Ioviță și Nicolae Vieru revin rar, nu fără nostalgii înduioșătoare, pentru că i-am citit încă de-acasă, fiind elev, sau în studenție, dar primii patru sînt și azi scriitori de citit și de recitit. Fie și contorsionată sau neaoșistă pe-alocuri, proza lor are stil și idei narative incitante. Iar pentru mine lucrurile acestea pot fi decisive.
Anatol Moraru este un mare nuvelist și autorul unui roman excepțional, Turnătorul de medalii: de ce a trecut oare neobservat acest roman?
N-aș zice că romanul lui Anatol Moraru a trecut neobservat, acumulînd, din cîte îmi amintesc, vreo șapte-opt cronici și întrînd inclusiv în grațiile criticii universitar-academice (M. Șleahtițchi, N. Corcinschi, Gr. Chiper etc.). I-am văzut textele comentate și prin teze de doctorat. Dar în Basarabia, în general, recolta de comentarii cam aici se oprește. Probabil că ar trebui să-l reediteze sau să dea un roman nou, pentru că o carte nouă poate (re)activa potențialul expresiv al întregii opere. Nu-i exclus că între timp a apărut și-un public mai sensibil la tipul său de ironie sau de narațiune.
Crema literaturii române din Basa‑ rabia vine de la Bălți: Mircea V. Ciobanu, Maria Șleahtițchi, Lucia Țurcanu, Adrian Ciubotaru, Margareta Curtescu și mulți alții. Ce se întâmplă, ce s‑a întâmplat acolo la Bălți că s‑a produs o asemenea explozie de creativitate?
Dacă… tot vine, crema, înseamnă că mai rămîne ceva și la Bălți, cel puțin pentru cîteva… savarine, altfel cum ar… veni necontenit? Iată, surîd (cititorul meu are și imaginație!), adevărat că… nu mi-am scos masca. Covid-ul ăsta…
Ei bine, dragă Dumitru, a fost odată ca niciodată un grup de oameni tineri, care s-au adunat „cet-încet”, cum scriau clasicii, într-o facultate, care urma altor grupuri, de absolvenți sau universitari, destrămate tot „cet-încet” de același balaur chișinovet, înghițitor de talente literare bălțene (și nu numai!), care s-au pus pe picioare cînd cu de la sine putere, cînd însuflețiți de invincibilul duh al camaraderiei. Și-au urcat ei așa, împreună, deal cu deal liric și munte cu munte epic pînă au înțeles că… sînt, dar cam puțini, și-atunci au dat șfară-n țară să mai vină și alții. Și-au venit. Dacă erau chemați, cum să nu vină? Mai departe, a fost mai ușor. Au inventat o pandemie locală, cam la nivelul unui cartier și, pentru a se proteja de ea, începură să se întrunească ani de zile într-un loc anume (glisant însă, ca să nu fie luați prin surprindere de cine știe cine) și-au narat și-au discutat ei acolo de toate, decameronic, pînă le-au crescut tuturor antene de jupiterieni, că-și țineau reuniunile mai ales joia… Așa li s-a recunoscut că-s jupiterieni și, pentru că crescu- seră la umbra unor zei măcar conformiști pe-alocuri, i-au abandonat pe respectivii, încredințîndu-se celui mai prigonit dintre aceștia, în parte cunoscut, în parte ne(re) cunoscut: Esteticul. Și, să vezi, i-au rămas credincioși și azi… Sînt monoteiști! Acesta și este secretul…
Ca scriitor, te ajută faptul că locuiești la Bălți?
Nu știu… Dar, așa cum eu încerc să privesc lucrurile în absolut, mă întreb dacă lui Tolstoi îi ticnea Iasnaia Poliana, iar lui Thomas Pynchon îi priește fundătura geografică în care își scrie opera? Se vede că da… Nu cred că la Iași sau București aș fi mai talentat… Ion Druță, de pildă, e de jumătate de secol la Moscova, scrie și-n rusă, dar literatura lui e în mare parte legată de lumea de-aici… de acasă. Admit că distanța aceasta nu numai că nu-i face rău, ci, cum observ, îl mai și stimulează… E-adevărat că, stînd la Bălți, uneori aș vrea să mai schimb o vorbă și cu cineva de peste mări și țări și, dacă doresc, o și fac… Bălțiul nu are o bogată ofertă culturală, dar, în felul acesta, îți cruță timpul, mai scutindu-te și de re- cepții, mondenități sau multe alte oportunisme și oportunități.
Citești mult? Cât timp pe zi citești și cum îți alegi lecturile?
Citesc (și, mai ales, recitesc) zilnic, dar mai ales diminețile… Trezindu-mă prea devreme, pentru a spune și la ce oră, ca să am o percepție cît mai limpede a faptelor, ba și a limbajului în care se poartă discuția citesc lucrări cu un anumit grad de dificultate. Citesc și de-a lungul zilei, cînd n-am altceva de făcut, dar, fiind vorba de un dascăl de literatură, obligat să citească și ceea ce scriu studenții, cititul este însuși aerul pe care-l respir… Ceea ce nu te avantajează, neapărat, ca om al scrisului. Și, pentru a te sustrage presiunilor scripturale multiple, care te pot afecta de la lexic la sintaxă, întîlnirile cu texte mustoase sînt mai mult decît indicate. De pildă, la sfîrșitul sesiunilor simt nevoia să mă scufund în lecturi pînă peste cap. Mai cu seamă atunci și citesc romanele care-și așteaptă rîndul… Varietatea, însă, dacă aș dezvălui-o, ar putea părea buimăcitoare sau chiar suspectă. Spun doar atît: scrisul și profesoratul îmi cer să fiu informat măcar atîta cît e cu putință…
Scrii mult? Scrii zilnic?
Scriu mereu mai puțin decît citesc, fără un program prea stabil în timpul anului de învățămînt. Cînd am însă timp liber, mai dezvolt un text într-o direcție sau alta. Nu mă plictisesc niciodată, pentru că pot sări cu ușurință (m-a învățat Eliade) de pe un șantier pe altul.
Ai putea să‑mi spui, în încheiere, și ce bucurii ți‑a adus literatura?
Literatura m-a făcut să fiu… cum sînt. Îi datorez la fel de mult cît datorez părinților, locurilor din care vin și Raisei. Prezentă în tot ceea ce fac și gîndesc, în zidurile de carte care mă înconjoară pretutindeni, literatura face parte din însuși felul meu de a fi… Și oare nu e o bucurie a te pune cît de cît de acord cu ceea ce ești?
