(născut înainte de vreme) (2)
nenăscut
(Spitalul)
Înarmați‑vă cu oricâtă speranță,
voi cei care intrați!
Trageți aer în piept cât de mult puteți,
odată ce ați trecut pragul spitalului,
lumea e alta și necesitățile se schimbă.
Ce sunt suferința cărnii și a sângelui?
O febră a minții.
Sunt trepte atât de înalte ale durerii,
m‑am obișnuit cu ele de copilă.
Uneori am plâns în tăcere amorțită,
alteori am țipat și m‑am zvârcolit
ori de câte ori am experimentat‑o, însă
am făcut‑o cu detașare și curaj.
Iluzorii și nebunești? Inițiatice.
Din rațiunea că, oricât de tare te doare, va trece
pe măsură ce va însămânța nervii tăi,
te vei obișnui.
Din orice delir și agonie te întorci mai puternic
durerea e necesară: îți arată cât ești de viu
și cât de fragil.
Orice lovitură la cap, orice arsură la mână sau în piept,
orice despicătură în călcâi sau în burtă,
sângele propriu curgând, care te înspăimântă
și te pune în alertă,
nu sunt altceva decât învățătură de minte,
lecții de viață care țin moartea la distanță.
Spitalul e locul unde ajungi
când durerea prea mare te culcă la pământ,
când ești în pericol, când nu te mai poți detașa,
când nu mai ești liber, când nu mai ești puternic,
nici suficient de curajos să înfrunți febra
de unul singur,
când ai pierdut controlul vieții tale
și moartea s‑a apropiat prea mult.
Sunt atâtea leziuni care te seacă de vitalitate!
Cu greu poți fi rațional în spitalul de stat,
bântuit de suferința și de durerea celorlalți,
mulți și străini, care nu se mai pot detașa,
care nu își mai aparțin, care sunt în pericol.
Un cor de suferinzi. Alătură‑te lor
și nu te împotrivi!
Spitalul e locul unde neliniștea te izbește
din privirile dilatate și confuze ale pacienților,
din privirile înghețate și opace ale medicilor.
Oricâtă durere am purtat în capul meu,
în corpul meu, sub piele ori în brațe,
am dus‑o pe picioare,
dar suferința și pierderea celorlalți, nu!
Grijile amplificate dintr‑o simțire în alta
mi‑au țintit inima în plin.
Iluzorii și nebunești? Mortificatoare.
Vezi cum nevoia de a controla ce e necunoscut
și incert își trage puterea din imaginație
și cum reflectă neputințele unui suflet slab?
Înarmează‑te cu speranță, sufletul meu!
Firul de sânge subțire picurând fără întrerupere,
amenințarea fără nume care crește și se apropie
nu poate să însemne pierdere, ci doar suferință
(și cum aș putea duce suferința ta, fiul meu?)
Înarmează‑te cu credință, sufletul meu!
Înarmează‑te cu dragoste!
Duminică devreme am mers la spital.
Fratele tău a plâns.
O să ne întoarcem curând acasă, l‑am asigurat,
spitalul nu e un loc unde să stai prea mult.
Doctorița nu era însă de aceeași părere:
Situația nu e bună deloc!
Pleci acum dacă asta vrei, dar mâine
vei fi înapoi!
Oamenii complică mereu lucrurile
din dorința de a le simplifica.
Seara deja am fost înapoi.
Cu teamă pentru condiția mea,
am privit mereu cu un gol în inimă
cum se duc de pe cer cocorii,
cum din umbra zborului lor
(mi se părea uneori) mă privea Dumnezeu
și mă smeream, mă tulburam,
cine te crezi? mă mustram,
îmi creștea pulsul, temperatura sângelui,
îmi tremurau mâinile, îmi frângeam degetele
să mă opresc, să îmi revin.
Lumea, vezi tu, nu e o tablă de joc
pe care, după cum cad zarurile,
ți se vor hotărî zilele.
Nu pierde timpul să numeri norii
din fâșia de cer oglindită în ochii tăi,
mai bine vezi de mersul treburilor tale,
ai atâtea de făcut, îmi spuneam
încă la mama acasă, ea e obosită
după serviciul în schimbul de noapte,
de dimineață s‑a umplut casa cu mirosul ei
de vanilie, de rom, de migdale, de ciocolată
al biscuiților dulci, crocanți care se topesc
în lapte, în ceai, în cerul gurii, în centri nervoși,
se bazează pe tine să ai grijă de casă,
de masă, de frați, până când ea se trezește
și vine de la lucru tatăl tău.
Să nu te uiți cu gura căscată
în cărțile pe care le citești nesățioasă.
Să nu te pierzi în labirintul marilor visuri literare.
Scriu o carte! Ei lasă, ai de citit
biblia liberalismului clasic a lui Adam Smith,
nu sunt de tratat cu superficialitate noțiunile
când e vorba de avuția națiunilor!
Dar de iubirea de înțelepciune, de cunoașterea
de sine știi ce zicea Platon?
Timpul trecea, mama mă certa, nu mai știi
pe ce lume trăiești de atâta stat printre cărți!
Aveam bătături în coate și un junghi în spate
de când în puterea nopților îmi spălam ochii
de tristețe, la lumina slabă a unei lanterne.
Nu pierde timpul să numeri anii,
s‑au tot dus cocorii, golul din inimă s‑a adâncit.
E iar luni, e marți, e a treia, a patra zi,
e vineri. Copilul tău merge la grădiniță,
ai atâtea de făcut, de așezat, de potrivit.
Să nu întârzii la cursuri, la serviciu, acasă,
acum că ați tras din greu
și v‑ați mutat într‑un apartament mare,
ai atâtea geamuri de șters, perdele grele de pus.
Soțul tău e plecat, dar nu‑ți face griji,
acum trece și decembrie.
Ți‑ai dorit pentru fiul tău un frate,
acum se face primăvară, îndată ce natura
se dezmorțește printre blocurile gri,
copilul se va naște.
E ora târzie când umbrele nopții
pătrund prin ferestre. Mănunchiuri de raze
se împrăștie pe retină în zeci de reflexii,
se adună în mii de impulsuri nervoase,
se înghesuie în șiruri de șoapte alterate
sute de gânduri vagi ce șerpuiesc
prin canale reziduale, se depun
și îngroașă zidurile de smoală
cu care mințile se înconjoară
și se împotrivesc oricăror rătăciri în ireal.
Ce frig s‑a făcut dintr‑odată! Și nu mai știu
cine sunt, unde sunt, care e starea potrivită mie,
condamnată să zac în realitatea strâmtă
a acestui salon de spital, sfâșiată de presimțiri,
o femeie speriată de suferința pruncului ei
nenăscut.
Trimite‑mi o scânteie să aprind un foc
în peștera minții,
trimite‑mi un semn să văd în întunericul
respirând împrejurul meu.
De ce te‑ai trezit, copile? Nu e ceasul bun!
Nu e timpul tău să te naști!
Nu e locul pentru noi aici, acum.
Fratele tău mă așteaptă.
Fratele tău mă strigă.
Mamă? Mamă!
Mâine‑dimineață, mergem acasă.
(Continuare în numărul următor)
