Furt la rafiul cu avocado

Se descalță și, fără să‑și scoată geaca, se repede la masa cu trei picioare din bucătărie și începe a netezi bonurile de peste zi. Palmele mângâie părțile șifonate de hârtie ca un fier de călcat abia pus în priză, călduț. A ajuns în Anglia în urmă cu șaizeci și patru de zile, iar bonurile adunate la mijlocul paginilor împiedică carnetul să stea închis. Mariana trece un elastic de două ori peste carnet, iar bonurile rămân în închisoarea paginilor goale.

A adus doar două bonuri azi. Și‑a luat orez cu trei chifteluțe în caserolă, iar șoferul a lăsat‑o să intre fără bilet în autobuz. Se defectase aparatul de plată, probabil, n‑a înțeles ce i‑a mormăit sub mustață, chiar avea mustață. I‑a făcut cu mâna să meargă în spate, iar ea a urmat bucuroasă ordinul. Cel mai bine îi înțelege pe englezi când vorbesc cu mâinile. A rămas cu privirea atârnată de geam întreaga călătorie, opt stații. Dacă întâlnește privirea altor pasageri? Nu ar putea să se uite în ochii altcuiva știind că n‑are bilet. Mariana nu merge niciodată fără bilet.

Netezește bonul de la metrou, apoi pe cel de la supermarket. Tresare și se aruncă spre punga de plastic. Revine la bon, ridică punga pe masă, icnește.

— Bată‑te să te bată de năucă!

— Ce s‑a întâmplat? își scoate capul Irina de după ușa dușului. Picăturile alunecă pe vârful firelor de păr și se preling pe piept.

— Șî și‑i di făcut amu? oftează din nou pentru sine Mariana, adânc.

Irina iese din duș, grăbită, cu un prosop mare albastru încolăcit pe ea.

— Ai primit vreo amendă? Ce s‑a întâmplat?

— Of, fa Irină, și‑i di făcut amu? Am fost la supermaket, la Aldi, acela de lângă stația de autobuz, era rându’ mari la casă ș‑am zis să plătesc cu cardu’, să scanez sângură. Am mai făcut asta de câteva ori, scanezi, atingi cardu’, s‑audi piu‑piu și gata, e plătit.

— Ți‑o luat prea mult de pe card?

— Eiii, mai bine ni se întâmpla asta…

— Atunci?

— Parcă am scanat toate produsele, dar sî vedi că nu, hăbăucă ce sînt. Am luat avocado ista, iaca, dar nu l‑am plătit. Sî vedi că am uitat să‑l scanez… Dar cum m‑au lăsat să ies din magazin? Cum di s‑au deschis porțile?

— Avocado nu are cod pe care să‑l scanezi, de asta. Trebuia să‑l cauți în lista legumelor. E fruct sau legumă avocado?

— Dracu’ să‑l știe ce îi… bată‑te să te bată, ni‑o trebuit tare să‑l iau, am trăit toată viața fără avocado și n‑am murit, mai bine îmi dădeam pisti mână când m‑am întins să‑l iau. Și‑i di făcut? Merji cu mini să‑l întorc? O sî ti lămurești mai ușor în engleză…

Celelalte femei din apartament, patru la număr, fac haz de Mariana și o numesc sfântă. Lucrează toate la un hotel din centrul Manchesterului și e singura care nu poate fura. Nu poate și gata. Chiar dacă ar vrea, i se încordează mușchii brațelor, feței, i se încordează și ochii. N‑au cum să o înțeleagă femeile. E așa din copilărie. Mergea la cules mere, roșii. Primeau bani cât pentru o înghețată pentru ziua de lucru, dar le zicea brigadierul: „Vă plătesc puțin, dar nici nu vă umblu în căldări, luați cât puteți duce”. Copiii se întorceau cu două găleți pline vârf, cel puțin optsprezece kile,

Mariana se întorcea cu buza umflată. Nu putea să fure atunci, în comunism, d‑apoi acum. Nu poate și gata. N‑au cum să o înțeleagă fetele. Nu poate fi vulpișoară ca Irina. Au chemat‑o deunăzi la recepție. S‑a plâns o clientă că menajera i‑a umblat în trusa de machiaj. Irina s‑a înfățișat umilă și‑a început scâncind:

— Am crescut în sărăcie, țara de unde vin e cea mai săracă din Europa, soțul meu – bețiv, nu mi‑a adus măcar o singură dată un buchet de flori sau un ruj. Am vrut să mă simt femeie. De asta am încercat rujul. Am vrut să mă simt frumoasă, măcar o dată‑n viață am vrut să mă simt frumoasă…

Au făcut consiliu, au vrut s‑o dea afară, dar turista și‑a retras plângerea. Era mai rușinată de fapta sa decât Irina. A insistat chiar să‑i lase rujul cadou, întreaga trusă chiar. Fata de la recepție a refuzat‑o.

Nu se putea baza pe Irina, pe nimeni de fapt. A început a coborî cu o stație mai devreme și lua un drum de ocoliș. Mergea cu ochii în jos, urmărind încălțămintea englezilor și a tuturor națiilor pricopsite acolo. Oare ce încălțări poartă angajații supermarketului? Dacă o recunosc?

Prima ploaie de meteoriți n‑a speriat‑o deloc. S‑a trezit transpirată, dar nu de frică, de cât alergase prin somn să n‑o ajungă unul din spate. Veneau de peste tot. Pietroaie mari, netede, toate de forma sâmburelui de avocado. Răzbăteau prin nori, ocoleau avioane, o căutau frenetic prin univers pe ea, hoața de avocado. Au făcut o gaură cât hăul în curtea socrilor, unde a locuit până nu demult, au spart acoperișul blocului din Chișinău, unde și‑a cumpărat recent un apartament de patruzeci și cinci de metri pătrați cu banii câștigați cinstit la hotel, țâșnea apa din țevi și se revărsa peste tot bulevardul. Bulevardul Renașterii Naționale era un râu în clocot, iar copiii de la cinci, ăia care țipă și aleargă până la unsprezece, îi zâmbeau malefic cu burțile afundate în doi colaci portocalii. Tăceau, în sfârșit.

A înțeles că gluma se îngroșase de‑a binelea când s‑a trezit transpirată, dar și speriată. Putea jura că a auzit o bubuitură. Un sâmbure cât o clădire de douăzeci de etaje s‑a prăbușit în centrul orașului, fix peste Galeria de Artă. Zeci de jurnaliști o așteptau la geam. Se aflase. Mariana‑i vinovată. O pândeau ca hienele. Toată țara dorea dreptate pentru Picasso și Rembrandt. O expulzase din țară. Pe aeroportul din Chișinău, alți jurnaliști o așteptau ca hienele. Pierduse dreptul de muncă în UE, definitiv. Dar facultatea fetei, cine‑o va plăti?

Biserica ortodoxă ucraineană de pe Plymouth Grove forfotea de lume. Femeile și‑au așezat disciplinat coșulețele. Lumânările pâlpâiau lăsând picături de ceară pe cozonacii rumeni. Din coșul Marianei se ivea un avocado imens cu o lumânare firavă înfiptă pe mijloc, nici prea tare, nici prea moale, ready to eat, cum zic englezii. L‑a ales pe cel mai frumos, patru lire, de la magazinul organic.

— Să fie de sufletu’ mâcăi Catrina, tare cinstită și bună femeie a mai fost. Să‑l mâncați azi, că se strică. Hristos a înviat!

A întins pomana, rugând‑o în gând încă o dată pe bunica Catrina s‑o scape de blestem.

Distribuie acest articol:

Share on facebook
Share on twitter
Share on linkedin
Share on whatsapp
Share on email
Share on pinterest

Articole recomandate

Noutăți
Radmila Popovici

totul de la început

odată cu anii te părăsește și muzaspunea tata cu acel surâs al bărbatuluicare a acceptat încă o înfrângere în zadar căutam în ochii luistrălucirea cu

Noutăți
Adrian Niță

Totul este înțelegere

A susține că totul este înțelegere înseamnă, în primul rând, a susține că pas (cosmos, univers, lume, în limba greacă) este înțelegere: lumea noastră este

Noutăți
Leo Butnaru

Parastasul și nenorocirile

Există epoci în care gesturile își pierd conținutul și rămân doar ritualuri – iar ritualurile, golite de sens, tind să se înmulțească. Nu pentru că

Noutăți
Mihail Vakulovski

Patrimoniu

Așa cum Simone de Beauvoir are grijă de mama sa înainte să moară și descrie toată perioada aceea într-un roman autobiografic, O moarte foarte ușoară

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *